Distanţe 2004

Un roman basmic sau sarabanda destinelor sinuoase

Ion Rosioru

Dora Alina Romanescu se afla, dupa Dealul comorii, la cel de-al doilea roman al sau, Distante (Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2004), ambele scrieri consistente si elaborate cu migala si vizibila placere a scrisului exorcizator ilustrând ideea ca drumul spre fericirea de toate zilele trece, de regula, pentru cei mai multi oameni, prin infern. Ceea ce frapeaza intr-un mod aparte este desavârsita arta a suspansului de nu va fi fiind cumva vorba de o adevarata magie a incarcarii, ca intr-o uriasa protaza transfrastica, transsecventiala sau chiar transcapitoliera, cititorului cu tensiunea cunozitatii ce va exploda apodozic, in final intr-un nu mai putin fascinant foc de artificii al victoriei binelul moral asupra raulul care pe parcursul a peste doua sute de pagini ti-a inclestat de zeci de ori pumnii justitiari si tot de atatea ori te-a obligat sa-ti stergi pe furis lacrimile de induiosare. Nimic nu e intamplator si gratuit in romanul plin de puneri in ecuatii epice ce se vor rezolva cind te astepti mai putin si intr-un mod cum nu se poate mai ingenios. Ca intr-un urias tabel al lui Mendeleev, in romanul Dorei Alina Romanescu sunt cuprinse aproape toate elementele capitale ale vietii, cartea fiind una despre cautarea fericirii, despre noroc, omemie, camaraderie, ospitalitate, solidaritate, frumusete morala, credinta, comunicare afectiva, vibrare sufleteasca la durerea sememilor aflati in colaps, generozitate, nevoie de daruire, perseverenta, onoare, altruism, abnegatie, toleranta, iubire sl, mai ales, suferinta.

Prozatoarea crede in surasul noroculul, in fericirea care apare cind orice speranta e pe punctul de a-si da duhul. Exista intamplari care pot schimba cursul destinului. 0 stare basmica se instituie benefic in aceasta carte cu iubiri implinite frumos, feeric, precum cea dintre Marin Iordache, viitor primar destoinic al Mangaliei, si Mariana lorgu, cei doi protagonisti ai tulburatoarei povesti de dragoste intalnindu-se intamplator intr-un compartiment de tren care-i purta dinspre litoral spre plaiurile natale din Moldova de Jos. La fel de frumoasa si de instantanee e idila care se va solda cu o casatorie exemplara a Teodorei Manu si a lui Felix Dragomir.

Exista si cazuri cand iubirea mocneste ani in sir in sufletul unuia dintre actantii erotici ai cartii, exemplul cel mal elocvent pentru sustinerea acestei afirmatii fiind al Ioanei Vasile, orfana culeasa din nameti de studentul medicinist Radu Scurtu care se intoreea noaptea spre casa printr-un loc malefic numit Rapa Dracului aflat intre Rebra si Nasaud, Intre strania intilnire, dictata insa de soarta, si casatoria celor doi, vor trece mai bine de zece ani initiatici si plini de incercari existentiale dureroase pentru titularul romanului, Radu Scurtu, stabilit ca medic ortoped la Spitalul din Mangalia.

Nu toate povestile de dragoste, finalizate sau nu printr-ul cuplu conjugal, vor aflui catre un happy end. Astfel, tanarul cuplu al lui Stefan Scurtu, tatal protagonistului, se soldeaza cu un esec lamentabil, datorita firii parca demonizate a Elenei Gradinaru. De acelasi calibru sufletesc nefast e asistenta medicala Catalina, un fel de mala mujer care va merge pana acolo incat ii va turna un drog foarte puternic in cafea omului de afaceri Virgil lonascu doar pentru faptul ca acesta nu nutrea pentru ea niste sentimente suficient de puternice s-o ceara in casatorie, inima lui vibrand pe lungimile de unda ale iubirii pentru actrita Rovena Martinescu.

Alteori, in calea iubirii adevarate si reciproc impartasite se interpun prejudecatile etnice. Astfel, frumoasa tataroiaca Odette e data de ai ei dupa un tatar, desi ea se indragostise nebuneste de doctorul Radu Scurtu a carei asistenta era. Multi soti nu au puterea sa sfideze convenientele si sa divorteze. Daca o fac totusi, acest lucru se petrece numai dupa urcarea pana in varful calvarului matrimonial. E cazul Adelei, care de buna seama ca nu-i alt personaj decat Mihaela din romanul precedent al autoarei, intre cele doua scrieri existand numeroase aIte canale de comunicare, ceea ce ne face sa credem ca prozatoarea visaza (vizeaza) intocmirea unei trilogii romanesti, ceea ce n-ar fi deloc rau. Manifestarea indelungata a raului conjugal se rasfrange traumatizant nu doar asupra unula dintre soti, ci si asupra copiilor, ca in cazul Mirelei, verisoara Adelei.

Mirela e fiica unei familii nepotrivite, casnicia parintilor ei a fost un dezastru. Daca tatal e un om elegant si cu mult bun simt, mama Mirelei e sadica, geloasa, cicalitoare si cu un psihic foarte labil. Fata va intra, asadar, traumatizata in viata si nu va accepta multa vreme nici un prieten. Se va casatori mai tarziu cu un coleg de intreprindere, dar cand va descoperi ca sotul o inseala cu o fetiscana tupeista, va face o criza si se va arunca in fata trenului. Relatarea acestui episod constituie una din cele mai frumoase pagini ale cartii in sensul de profunzime psihologica in abordarea relatiei psihanalitice dintre parinti si copii. Dupa moartea tatalui, Mirela se simte ingrozitor de singura si de neajutorata la descoperirea fisurii armoniei conjugale care o legase ani buni de usuratecul Grig.

Romanul Dorei Alina Romanescu traieste, in alta ordine de idei, si prin radiografiile societatii romanesti din ultimii ani ai dictaturii si mai ales din perioada tranzitiei. 0 pagina incitanta e cea despre paradoxurile Revolutiei in care inocentii iesiti in strada au devenit "teroristi" 'in timp ce ucigasii lor s-au considerat revolutionari adevarati si astazi si-au insusit fara rusine avutiile nationale si au dat unda verde democratiei originale care tot crima inseamna. prostitutie, droguri, hotie pe fata, somaj si mai ales saracie lucie si dezorientare a celor multi si vesnic creduli din punct de vedere electoral. Prozatoarea are insa taria de a nu se lasa orbita de nici o patima fanatica incat sa vada totul numai in negru. Exista in carte, ca si in viata, si oameni care sfintesc locul, care vad cu mult dincolo de interesele proprii imediate si care, aidoma profetilor de altadata, aduc un strop de lumina si de speranta in sufIetul multimilor in cautarea de repere.

Se cere salutata, si autoarea nu face altceva in romanul sau, si acea nesecata oaza de romanism si de respect al traditiilor culturalreligioase care este zona Nasaudului din ale carui scoli au plecat cel putin 14 academicieni.

Dora Alina Romanescu e o prozatoare deja formata, cu o scriitura alerta si dovedind disponibilitati epice pentru mai multe registre, cel din final ilustrandu-l pe cel de spionaj sau chiar politist in sillage-ul Rodicai Ojog-Brasoveanu. Povestea lui Stefan Scurtu, amnezicul care e recuperat pentru inteligenta lui, vecina cu genialitatea de catre un lnstitut de Cercetari Aeronautice din Canada ar putea constitui ea insasi material pentru un roman de sine statator.

Densitatea intamplarilor din carte, multitudinea coincidentelor si a portretelor inubliabile, paralelismul planurilor epice si diversitatea peisagistico-geografica gazduind trairi dintre cele mai intense ne face sa ne gandim la un film, serializabil eventual, care s-ar putea realiza plecand de la aceasta carte intru totul remarcabila prin abordarea conditiei umane din cele mai inedite unghiuri ale ei. Spiritul ordonator ardelenesc al autoarei se simte din plin in intocmirea gospodareasca a cartii ce se cere citita si cu inima, nu doar cu mintea vesnic problematizatoare.

FRAGMENT "DISTANTE" - 2004

*****

Irina ajunsese pe peronul gării, iar mulţimea prin care trecea îi dădea o stare de nesiguranţă, de teamă. Trebuia să se descurce, mai avea un semestru şi va fi absolventă de liceu, iar dacă va avea noroc, va intra şi la facultate. Îşi dorea să fie doctoriţă…

În timp ce gândurile îi alergau prin cap ca pe un teren de sport, a ajuns în faţa panoului cu mersul trenurilor şi privirea i s a oprit fără să vadă ce scrie pe el.

„Ce i cu tine, fetiţo, îşi auzi vocea lăuntrică certând o. De ce eşti aşa de emoţionată? Ei, pleci şi tu în vacanţă singură, ce i aşa de mare scofală? Alte fete de seama ta pleacă în ţări străine, pe când tu pleci în alt judeţ…Hai că eşti o fricoasă…”

„Da, sunt o fricoasă, doar nu sunt ca celelalte fete…”

„Cum nu eşti ca celelalte fete?”

„Nu sunt…Ele au familie, au părinţi, au casă, eu nu am nimic. Eu sunt orfană.”

„Hai, hai, eşti orfană…dar o ai pe sora mamei care te a chemat acum la ea să ţi petreci vacanţa de primăvară.”

O voce gâjâită răsună din difuzorul gării: “Trenul personal 320 pleacă peste 5 minute în direcţia Apahida, Dej, Beclean, Năsăud. Călătorii sunt rugaţi să se urce în vagoane”. Irina fu străbătută de un fior rece pe şina spinării. Se îndreptă cu paşi repezi spre peron şi, fără să privească în dreapta sau în stânga, se urcă în trenul garat la linia întâia. Se ţinea de mânerul genţii de parcă s ar fi ţinut de poala mamei. Chiar se ţinea, pentru că nu i simţea greutatea, avea în ea doar câteva lucruşoare, dar era punctul ei de susţinere în clipa aceasta când era copleşită de emoţie. Iar i a venit în minte poala mamei. Mama, măicuţa ei bună pe care a iubit o aşa de mult, dar atât de puţin a stat cu ea…Ce frumoasă a fost mama ei şi cât era de bună…O alinta în fel şi chip, dar cel mai mult îi plăcea când îi spunea “Buburuza”. Cântau amândouă:

“Buburuză ruză

Încotro-i zbura

Acolo te-i mărita.”

- Eu nu mă mărit, mamă, ca buburuza, şi nu zbor departe, stau cu tine…

Mama râdea şi o legăna în braţe, murmurând încet: “ Buburuza mea, draga mea buburuză, tu te vei mărita şi vei zbura…şi eu voi rămâne singură.”

„Ai greşit mamă, tu m ai lăsat singură şi ai plecat pe un drum fără întoarcere şi după tine s a dus şi tata, iar eu am rămas a nimănui.” Trenul s a pus în mişcare. Irina stătea pe culoar cu geanta strânsă la piept şi cu gândurile hoinărindu i. Privirea o avea aţintită pe geam, iar priveliştea îi accentua şi mai mult starea de tristeţe din suflet. Pe lângă ea treceau necontenit oameni, dar ea nu le vedea feţele. Gândul ei alerga o dată cu trenul, numai că acesta mergea înainte, iar gândul ei în urmă, ca să se bucure de clipele fericite petrecute alături de mamă şi tată. În fiecare seară vorbea cu ei înainte de culcare. Le povestea ce o făcut, ce note a luat, de ce e tristă şi de ce e fericită. Uneori îi visa, dar nu erau lângă ea, ci tot mai departe şi mama ei avea mereu, în vis, cu lacrimi în ochi.

„De ce, mami? Sigur, din cauza mea. Îţi pare rău că am ajuns la Casa de Copii, că fetiţa ta creşte la orfelinat, că nu eşti lângă mine…Dar mie, cât de rău îmi pare…Înţeleapta noastră profesoară de limba română ne spune că toate lucrurile le aşează bunul Dumnezeu. Ştii că am dreptate, mami… E frumoasă profesoara mea de literatură, are voce caldă, e bună, deşteaptă. Scrie versuri. De n ar fi fost ea, nu ştiu cum aş fi supravieţuit.

Doamne, ce dor îmi este să cânt din nou cântecul nostru preferat:

Buburuză ruză

Încotro-i zbura

Acolo te-i mărita”.

Gândurile fetei fură întrerupte de o mână care i scutură uşor umărul:

- Biletul la control, vă rog…

Irina a scos biletul şi i l a întins “naşului”, cum îl numesc cei care călătoresc fără bilete. Acesta l a compostat, dar când să l înapoieze, l a privit cu atenţie şi a făcut ochii mari, spunând:

- Unde te duci tu, fătucă?

- La Năsăud…

- Atunci ce cauţi în acceleratul de Oradea?

Întrebarea a lovit o atât de puternic, încât în primul moment gestul ei a fost să se arunce spre uşă, să tragă de ea pentru a sări din tren. Controlorul a prins o de umăr şi cu un gest ferm, i a spus:

- Ce faci, fătucă, vrei să te omori? Cum îţi închipui că poţi să cobori acum, când acceleratul este în mers?

- M am urcat într un alt tren, am greşit trenul, repetă fata printre lacrimi…

- Ai urcat greşit, dar asta nu înseamnă să te arunci din tren…

- Ce am să fac, Doamne, vreau să cobor…

- Ai să cobori la prima staţie, vino şi stai aici, în compartiment, că nu vreau să am necazuri din cauza ta…

Bărbatul a deschis primul compartiment şi s a adresat celor dinăuntru.

- Fătuca asta a greşit trenul, şi n loc să stea blândă, a vrut să sară din el…o să stea cu dumneavoastră până ce o cobor eu la prima staţie.

Irina plângea de i se scuturau hainele pe ea…

- Draga de ea, spuse doamna din faţa ei, nu mai plânge, ai greşit trenul, nu i o tragedie, cobori la prima staţie şi te înapoiezi cu trenul care vine spre Cluj…te întorci acasă…În ce direcţie trebuie să mergi?

- La Năsăud.

- De acolo eşti?

- Nu, locuiesc în Cluj.

- Eşti clujeancă, uite, şi noi suntem toţi clujeni, nu mai fi speriată, eu şi soţul meu putem să i sunăm pe părinţii tăi şi să le spunem să te aştepte în gară.

Femeia care îi vorbea Irinei avea în jur de 50 de ani, era foarte frumoasă, îmbrăcată îngrijit. Soţul avea aceeaşi vârstă, era înalt, atletic, cu părul grizonat, cu aer de intelectual, cu privirea luminoasă şi caldă.

- Eşti elevă?

- Da, în ultimul an de liceu.

- Mai ai fraţi?

- Nu, răspunse slab fata.

- Ca să nu şi facă griji părinţii tăi, imediat ce ajungem acasă, la ţară, o să i sunăm şi îi vom anunţa ce ţi s a întâmplat.

La auzul acestor cuvinte spuse de doamna din faţa ei, Irina a început din nou să plângă.

- Ei, dar ce i cu tine, în loc să te linişteşti, mai tare te agiţi.

- Ţi e frică că te vor certa că ai greşit trenul?

- Nu, spuse Irina printre suspine, nu are cine mă certa, că nu am părinţi, stau la orfelinat şi trebuia să ajung la Năsăud, la o mătuşă…

Mirarea celor doi a fost atât de puternică, la auzul acestor cuvinte spuse de fată, încât au îmbrăţişat o şi au încercat amândoi să o liniştească.

- Cum te cheamă?

- Irina.

- Ce nume frumos ai, la fel de frumos ca tine…Vreau să te linişteşti şi să consideri că ţi ai început vacanţa cu peripeţii de care mai târziu îţi vei reaminti cu drag. Uite ce ţi propun eu, şi sunt sigură că soţul meu este de acord întru totul cu mine.

Spunând acestea, femeia frumoasă îşi privi cu dragoste bărbatul, care i răspunse cu aceeaşi privire caldă şi încărcată de blândeţe.

- Noi avem o căsuţă la ţară unde mergem să ne odihnim câteva zile. N ai vrea să vii să stai cu noi? Pe mătuşa ta o vom anunţa că eşti cu noi, ca să nu şi facă griji. Ce zici, batem palma?

- Mătuşa este sora mamei. Mă aşteaptă la ea…Majoritatea fetelor au plecat la rude sau la diferite familii pe timp de vacanţă, şi de aceea îmi doream să plec şi eu.

- Draga de ea…cu atât mai bine. O s o sunăm şi o să-i spunem că eşti cu familia Mureşan, soţul meu e decan la Facultatea de Medicină, iar eu sunt profesoară la Facultatea de Chimie.

Pe faţa Irinei se citea mirare amestecată cu respect. Spuse încet: ”Nu vreau să vă deranjez…”

- Nu ne deranjezi, spuseră deodată cei doi soţi, dimpotrivă, ne face plăcere. Şi acum, că facem parte din aceeaşi echipă, hai să ne pregătim, pentru că la prima staţie coborâm şi ne aşteaptă neamurile.

Spaima din sufletul Irinei începu încetul cu încetul să dispară, iar zâmbetul tineresc şi nevinovat să i lumineze faţa. Când au ieşit toţi trei pe culoar, aveau aerul unei familii preocupate să ajungă la destinaţie.

- Ce faci, fătucă? se auzi o voce din spatele lor.

Domnul Mureşan s a întors cu faţa spre “naş” şi i a spus: “Avem noi grija ei, este pe mâini bune, fiţi fără grijă.”

- Apoi, eu mi am făcut griji pentru că a vrut să sară din tren, care mergea cu toată viteza, că în rest o văd că e destul de zdravănă, şi o fătucă frumoasă ca ea nu moare de foame în ziua de azi.

- Aşa-i, spuse acru doamna Sorina şi o prinse pe Irina de mână, şoptindu-i cu năduf:

- E slab de înger şi de minte, nu trebuie să-l ascultăm!

Irina a petrecut împreună cu familia Mureşan cea mai frumoasă vacanţă, de când stătea la Casa de Copii şi nu o mai avea pe mama ei s-o alinte:

“Buburuză ruză

Încotro-i zbura

Acolo te-ai mărita.”

*****

Adela privea în gol şi şi simţea fiinţa rănită. Golul din privire îl simţea nu numai în suflet, ci şi în viaţa pe care o trăise până atunci. Nu vroia să şi mai accepte soarta, deşi se apropia de 40 de ani, şi trecuseră aproape 18 ani de căsnicie. Furia şi mânia îi cuprindeau din ce în ce mai mult sufletul.

Ştia că Dumnezeu ne cere să iertăm greşelile greşiţilor noştri. Dacă privim în jurul nostru vedem multă ură, ceea ce îl face pe Dumnezeu să se întristeze. Îşi impusese să nu urască, să ierte, să ierte... Dar cu ce preţ? Această întrebare pusese stăpânire pe mintea ei, la început cu teamă, apoi cu resentimente. Privirea îi alunecă spre oglinda din perete şi şi privi chipul obosit, trist. Închise ochii şi simţi lacrimile prelingându se pe obraji, pe gât, pe haine. S-a ridicat încet şi, apropiindu se de oglindă, un mare val de furie a cuprins-o. Şi-a înfipt mâinile în păr, scuturându-şi capul cu putere. Un fior i-a străbătut toată fiinţa, dar durerea pe care o simţise trăgându-se singură de păr nu se compara cu pumnii pe care îi încasa de la cel cu care şi ducea viaţa. Un hohot de râs amar amestecat cu un geamăt de durere i a scuturat umerii. Cine şi ar fi închipuit că în toţi anii de căsnicie, la marile sărbători, bărbatul se îmbăta şi o lua la bătaie…Şi ce bătaie! În primii ani de căsnicie fusese îndrăgostită de bărbatul cu care se căsătorise. Palmele şi pumnii le suporta mai uşor. Lacrimile i se uscau pe obrajii vineţi şi în ochii umflaţi. Avea în suflet atât de multă iubire şi inocenţă încât spera ca bărbatul ei să le observe şi să l facă să se schimbe. Acum era convinsă că se căsătorise cu un demon. Bruta de lângă ea fusese perfidă şi cu mai multe feţe. Când o lovea, faţa i se schimonosea, privirea arăta ca a unui dezechilibrat, răcnetele semănau cu cele ale unui porc înjunghiat. Arunca în ea cu ce îi ieşea în cale, striga, apoi se năpustea şi şi descărca furia demonică. Uneori o trăgea spre fereastră, jurându i că o va arunca în gol… În clipele acelea, Adela simţea cum sufletul i se desprinde de corp şi zboară departe, ca să nu mai suporte atâta durere.

Când deschise ochii, din oglindă o privea o femeie plină de hotărâre. Nu mai dorea să lupte cu bărbatul brută care îi spunea că este femeia vieţii lui, că o iubeşte, că e fiinţa lângă care vrea să îmbătrânească.

“Ce va spune lumea?” Dar imediat, un alt gând îi continuă dialogul interior: “Care lume?” Cine a scos o vreodată din mâinile brutei? Cine i a alinat rănile? Cine i a mângâiat sufletul rănit din care picurau stropi de suferinţă?

Cu paşi hotărâţi şi a adunat câteva lucruri într o geantă, şi a luat băieţii şi a ieşit din casa care se transformase pentru ea în infern. Atunci i au venit în minte cuvintele părintelui Galeriu… „ţi se pare, suflet trufaş, că este nedemn de tine să părăseşti lupta cu diavolul şi să te refugiezi în Dumnezeu? Dar acest refugiu este tocmai biruinţa: este ieşirea din infern, ieşirea cu ajutorul lui Dumnezeu şi revenirea în braţele Lui părinteşti”. Cu gândul la aceste îndemnuri, Adela mergea fără să privească înapoi, fără să i pese de viaţa pe care o lăsa în urmă. Îşi dorea să se elibereze de ura care i se cuibărise în suflet. Îşi dorea să aibă din nou puterea de a iubi oamenii, de a observa toamna plină de rod, anotimpul ei preferat, de a râde la soare, de a se bucura de parfumul florilor, de valurile ce alinau ţărmul mării, de ţipătul pescăruşului care înfrunta zarea, de firul ierbii, de picăturile de ploaie, de vântul care îi mângâia faţa. Şi a întins braţele spre cer şi i a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de copiii ei şi de ea, să o ocrotească acum, când a avut puterea să o ia de la capăt să caute, după lungii ani de suferinţă şi de umilinţă, un nou început, în care sufletul ei să se elibereze din cenuşa resemnării. Ştia că Satana este răul pogorât printre oameni, sub forma bestialităţii animalice care nu merită decât o renunţare definitivă, chiar şi tardivă… Singurul ei regret era că nu i a venit acest gând salvator de la prima palmă, primul pumn, prima sudalmă. Radu îi spusese de atâtea ori că oamenii cu suflet de fiară nu merită să fie nici iubiţi, nici înţeleşi, doar părăsiţi, pur şi simplu…