Viaţa - un episod din „Roata timpului”

Romanul „Roata timpului” al doamnei Dora Alina Romanescu  prezintă, cu un simţ deosebit al detaliului, viaţa familiilor de ţărani din satul românesc la hotarul dintre destin şi hazard.

Dânsa îşi începe lucrarea  cu prezentarea istorico-geografică a localităţii Rebra, locul unde se va desfăşura cu preponderenţă acţiunea.

„În partea central-nordică a judeţului Bistriţa-Năsăud se află localitatea Rebra, una dintre cele mai vechi aşezări din acest ţinut, atestată încă din anul 1245.”

Apoi sciitoarea face o trecere succintă a ocupaţiilor de bază a locuitorilor ca „agricultura, ceşterea animalelor şi exploatarea pădurilor”, dar şi a vieţii spirituale care se desfăşoară pe aceste minunate plaiuri mioritice:

„Ţinutul acesta mirific dintre munţi ascunde poveştile şi destinele oamenilor...” „În Rebra, în trecut şi prezent, oamenii şi-au  trăit poveştile aşa cum le-au fost scrise în Cartea Sfântă a vieţii.”

Numele romanului este adecvat cu mesajul pe care prozatoarea doreşte să-l transmită:

„Roata timpului a purtat generaţie după generaţie pe meleagurile acestor locuri, a scris istoria neamurilor rebrenilor care au trăit în pace şi omenie, şi-au văzut de obârşia lor, şi-au păstrat fiinţa nealterată, indiferent de sacrificiile pe care le-au făcut”

Treptat, treptat pe parcursul întregului roman facem cunoştinţă, în ordine cronologică, cu personajele romanului, personaje din care îşi trage sorgintea autoarea, pe numele său adevărat, de fată, Saveta Bachiş, iar după căsătorie, Saveta Georgescu.

Rând pe rând se perindă, ca pe o peliculă de film, episoade din vieţile strămoşilor săi, începând de la anii copilăriei, traversând perioada maturităţii, cu bucuriile şi necazurile lor, până la despărţirea de cei dragi din lumea pământeană şi plecarea la ceruri.

Doamna Dora Alina Romanescu reconstituie în romanul „Roata timpului” arborele genealogic al familiei sale. Un pom care are şi ramuri sănătoase dar şi uscate, frunze verzi dar şi gălbui care aşteaptă să se desprindă în vânt, fructe care dau în pârg dar şi coapte,  pe lângă care se găsesc şi altele cu început de putregai, exact ca etapele vieţii omului sănătos sau bolnav. Nu din toate florile pomului rodesc fructe fiindcă unele dispar de cum înfloresc. Aceştia sunt îngeraşii de câteva luni care abia au deschis ochişorii şi s-au înălţat la cer lăsând în urmă multă întristare şi durere, o adevărată tragedie în rândul multor familii. Dar cum este firesc viaţa merge înainte şi în anul următor pomul iarăşi înfloreşte. Aşa se derulează şi ciclul vieţii.

Într-o manieră aparte scriitoarea, cu o subtilitate artistică,  „creionează”  fiecărui personaj portretul fizic şi moral, fără să insiste prea mult asupra acestor aspecte ca într-o pictură, ci dându-ţi senzaţia că tu, cititorul, te afli faţă în faţă cu eroul respectiv şi tu însuţi îi remarci trăsăsturile fizice dar şi comportamentul.

„Dintr-un ocol a ieşit o fătucă nostimă foc şi care a trecut pe lângă el fără să-l bage în seamă. Băiatul a fost uimit de mersul mlădios al fetei şi de ţinuta dreaptă ca a unei prinţese. Prin minte i-a trecut un gând fugar: Cu o copilă aşa frumoasă mi-ar place să mă însor...”

Fiecare protagonist poartă cu el istoria propriei vieţi.

Dar romanul „Roata timpului” poate fi considerat şi drama femeii, de altfel foarte puternică în lupta cu inflexiunile vieţii, într-o societate patriarhală în care bărbatul este nu numai capul familiei, întreţinătorul, dar şi cel care îşi permite anumite libertăţi „bărbăteşti”. Gena nu dispare, uramşii născându-se uneori cu apucăturile unuia dintre părinţi, de regulă băieţii urmând „năravurile” tatălui. Pe lângă toate acestea autoarea nu iartă nici femeile „libertine” cu care atât societatea de atunci dar şi de acum este înzestrată.

Cu toate acestea femeia de „casă” este supusă şi docilă bărbatului, dar nu fuge de responsabilităţile care îi revin ca mamă şi nevastă, alături de bărbatul de care trăieşte şi înfruntă vicisitudinile vieţii. Femeia de la ţară nu se plânge, îndură totul cu stoicism, considerând că aşa este normal, că aceasta este condiţia sa în societate, ca mamă şi soţie, şi trebuie să lupte zi şi noapte pentru existenţa familiei sale şi pentru educarea şi creşterea vlăstarelor lăsate de Dumnezeu. Cu toate că bărbatul se impune, nevasta ardeleancă este totdeauna puternică şi reacţionează cu fermitate apărându-şi condiţia de femeie:

„Eu ţi-s femeie, nu slugă. Să nu te stropşeşti la mine că te fac una cu pământul. Muncesc alături de tine, cresc şi copiii, nu-ţi întorc vorba, alerg cât e ziulica de lungă, nu mă plâng, aşa că nu-ţi cer altceva decât să mă respecţi ca pe o fiinţă şi să nu strigi la mine ca la un animal... Înţelesu-m-ai?”

De fapt neamul Georgiţenilor era puternic şi demn şi nu se lăsa călcat în picioare.

Dar „blestemul pământului” nu ocoleşte nici locuitorii din Rebra. Astfel întâlnim o vrajbă de moarte între frate şi soră pentru un lot de pământ, motiv pentru care se poartă ani la rând prin tribunal. În cele din urmă ajung la un compromis, acela al căsătoriei copiilor fără să le ceară consimţământul. Aceasta era o tradiţie ca părinţii să-şi dea fata sau băiatul după cel cu avere, fără să ţină cont de sentimentele acestora. În cazul fetelor acestea erau căsătorite de cele mai multe ori la o vârstă fragedă că nici nu realizau ce li se pregătea pentru restrul vieţii lor.

În acea perioadă de timp femeile gravide nu erau menajate de la muncă ceea ce uneori se sfârşea cu o tragedie:

„Au apucat-o durerile facerii în timp ce aduna fânul cu grebla. S-a tăvălit pe jos de durere şi de spaimă, iar după ce a născut, Ion a învelit copilul în cămaşa lui. Era mic, avea nevoie de ajutor şi, ca să nu se chinuiască, Dumnezeu l-a făcut înger.”

Cu toate aceste întâmplări tragice soţii continuau să nu-şi menajeze soţiile. Ei îşi îndeplineau rolul în familie fără să se gândească şi la greutăţile pe care le poate întâmpina partenera sa de viaţă:

„La câteva luni, a rămas din nou însărcinată”

Prejudecăţile continuă în lumea satului românesc, bărbatul îndeplinind rolul de „mascul”, iar femeia de nevastă supusă, apoi mama căreia îi revine datoria să-şi ţină odraslele aproape şi   să-i crească, ceea ce o face de cele mai multe ori posesivă. Cu toate acestea, la ţară, copiii nu erau prea răsfăţaţi, ci încă de mici luau parte la treburile gospodăreşti. Cum creşteau alergau după animale la păşune, la strâns de fân sau chiar la sapă.

Doamna Dora Alina Romanescu abordează pe alocuri şi problema naţionalismului, naţionalism născut din suferinţa şi patriotismul strămoşilor săi:

„A făcut-o cu demnitate, a murit ca un erou, apărând pământul românesc de limbile de foc ale duşmanilor.”

Autoarea aminteşte şi de Dictatul de la Viena din 1940 prin care: „judeţele Satu Mare, Sălaj, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Harghita, Covasna, o parte din Cluj, Mureş, Bihor şi Arad erau anexate Ungariei şi invadate de armata acesteia. Ioan şi Dumitru au primit această ştire ca pe o lovitură de trăsnet.”

Autoarea romanului „Roata timpului” îşi manifestă indignarea faţă de atrocităţile comise de cotropitori:

„Gândurile lor s-au îndreptat la cei dragi, la românii care au trăit din veacuri, de pe vremea dacilor, în Transilvania, şi acum erau consideraţi ca fiind minoritari. Multe minţi bolnave au schilodit naţiuni, au furat teritorii, au vrut să ne fure Ardealul care de când îi lumea pe pământ este vatra românilor”

Naraţiunea continuă şi în Rebra se naşte o fătucă, Saveta Bachiş, cu un destin aparte. Încet, încet se configurează personalitatea viitoarei intelectuale, o persoană aparte, ieşită parcă din tiparele „rebrenilor”.

Prozatoarea îşi deapănă amintirile şi trăirile până la maturitate. Atât plecarea din satul natal, evadarea spre necunoscut din dorinţa de cunoaştere, dar şi reîntoarcerea în ţinuturile dragi unde a copilărit sunt tratate cu multă sensibilitate şi emoţie. Aleargă parcă de la o extremă la alta, de la locurile pitoreşti înconjurate de munţi la marea fără de sfârşit şi oraşul care a adoptat-o şi pe care-l îndrăgeşte foarte mult, Mangalia.

Doamna Romanescu este un spirit neobosit, o luptătoare plină de forţă şi vigoare care înfruntă cu stoicism vicisitudinile neprevăzute ale vieţii.

„Durere, disperare, lacrimi, jale... Dumnezeu aruncă cu milostenie peste poporul său credincios încercări grele, dar în acelaşi timp, îl binecuvântează cu uitare, îl învăluie în iubire şi speranţă... Timpul îşi roteşte roata... Viaţa merge înainte...”

În cele din urmă din această luptă cu destinul, dar şi cu ea însăşi, iese învingătoare şi se bucură din plin de laurii succesului şi ai fericirii. În final Saveta Bachiş ajunge la o împăcare cu ea însăşi şi cu Dumnezeu.

„Timpul trece... timpul vine...Urmează altă generaţie, apoi alta şi alta, cât va vrea Dumnezeu să fie viaţă pe acest pământ.”

Romanul ”Roata timpului” este o biografie a neamului din care se trage autoarea. Cu măiestrie pătrunde în adâncurile istorice ale vremilor şi îşi reîntregeşte neamul în paginile acestei cărţi, adunându-şi unchii, mătuşile, bunicii, toate rudele, ca pe rădăcinile unui arbore către trupină din care se ridică deasupra solului o tulpină puternică care apoi îşi desfăşoară către înaltul cerului coroana bogată cu ramurile nemului de-a lungul generaţiilor.

„În Rebra, satul dintre munţi, viaţa îşi derulează cursul firesc şi de neoprit. Într-o zi vine pe lume un pui de om, în alta, unul dintre locuitorii acestor ţinuturi de legendă, după o viaţă lungă pe acest pământ, pleacă spre cele veşnice.”

Scriitoarea nu precupeţeşte nici un efort şi îşi manifestă deschis dragostea şi admiraţia faţă de pământul strămoşesc, prorocind de bun augur viitorul generaţiilor care vor urma să dăinuie pe aceste plaiuri.

„Fiecare generaţie care va veni şi va sălăşlui în aceste locuri are datoria de a păstra la loc de cinste, în minte, în suflet, în întreaga fiinţă, zestrea spirituală moştenită de la înaintaşi.”

„Roata timpului” se încadrează în clasa romanelor obiective cu tema satului românesc, în cazul de faţă al ţăranului ardelean pe cât de harnic şi ospitalier pe atât de legat de glia strămoşească. Volumul are şi o anume încărcătură psihologică,  psihologia omului de rând care te citeşte dintr-o privire şi care niciodată nu dă greş.

Domnul profesor Mircea Daroşi afirmă despre autoarea romanului următoarele:

„Dora Alina Romanescu este tipul intelectualului care coboară adesea de pe scena clasei în lumea mirifică a scrisului, măsurându-şi dorul pentru meleagurile natale prin arta cuvântului.” „Dora Alina Romanescu îşi întoarce ocheanul sufletului spre meleagurile natale, punând în valoare acel univers al satului cu psihologia, obiceiurile şi datinile sale”.

Ion Nălbitoru

Membru al LSR, Filiala Vâlcea