ÎNTREBĂRI DUREROASE...

ÎNTREBĂRI DUREROASE...

M-am hotărât să scriu aceste rânduri în clipa când am citit gândurile unui bun prieten care își exprima amărăciunea și dezamăgirea în urma unor atacuri la persoana sa și mai ales a muncii sale. Mereu m-am întrebat de ce unor așa-ziși ”oameni” le face plăcere să calce pe sufletul semenilor, chiar dacă nu-i cunosc, nu le-au făcut nimic și nu stau în calea lor. Fiecare dintre noi urmăm drumuri diferite în viață, luăm câte puțin unul de la altul, sau trecem fără să ne observăm unii pe alții, fără să deranjăm pe cei de lângă noi cu prezența noastră. 

Urmează întrebarea firească și pertinentă: De ce există oameni care trăiesc hrănindu-se doar din suferința altora? 

Viața ne-a fost dăruită de Dumnezeu, dar nu este o cărare presărată doar cu flori, ea oferă o mulțime de surprize tuturor pământenilor. Unele sunt plăcute, altele oferă șansa de a învăța ceva nou. Ne întâlnim la tot pasul cu aceia care vor să ne fure visurile, să ni le distrugă, sau pur și simplu să ne lovească fără să aibă un motiv anume. Lovesc în cei harnici, lovesc în cei care apără valori morale, lovesc în oameni de omenie, lovesc când ai greutăți, când ești căzut la pământ, când ai sufletul rănit. De ce? Ce simt când îți răsucesc cuțitul în rana pe care te chinuiești să o vindeci? 

Toți suntem neputincioși în fața timpului, suntem neputincioși în fața unei vijelii, în fața unui incendiu sau a unui dezastru natural... 

Nimeni nu este perfect. Toți avem umerii încărcați de poverile greșelilor mari sau mici pe care le facem în călătoria noastră prin viață. Ne place să judecăm pe toată lumea, dar uităm să ne privim în oglindă, să ne uităm la noi înșine. 

Dumnezeu m-a binecuvântat să am lângă mine oameni frumoși la chip și la suflet, mi-a dăruit lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu, mi-a dat visele care au prins formă prin armonia iubirii SALE pentru mine, m-a dezmierdat clipă de clipă cu o iubire copleșitoare, mi-a dat înțelepciunea de a-mi accepta semenii și a-i iubi așa cum sunt ei. Și totuși... 

Îmi este foarte teamă de acei „binevoitori,” așa-ziși „prieteni,”care-ți vin alături când îți este greu, iar apoi au grijă să-ți facă reproșuri care te aruncă din nou la pământ, se victimizează celor din jur, își scot în evidență efortul și-ți calcă pe suferință și pe suflet. 

Mai este o categorie de oameni cu suflete mici pentru care, doar ceea ce trăiesc ei este important, doar necazurile lor sunt adevărate și doar dramele lor trebuie plânse. Sunt extrem de abili, vin lângă tine când ești rănit, disperat, trist și au forța ascunsă, malefică cu care te doboară, fără părere de rău. 

Mai este de luat în seamă acea categorie de oameni cu minte îngustă, dar cu bani, bine îmbrăcați, dornici de a fi băgați în seamă, de a fi în atenția tuturor. Îi găsești pretutindeni, caută să aibă cât mai multe funcții, să fie remarcați în mai toate cercurile mondene. Sunt incompetenți, iresponsabili, insensibili. Nu țin seama de rude, de prieteni, de colegi, nu au conștiință, nu au morală, nu au suflet. Pentru a-și atinge scopurile meschine sunt în stare de orice. Văzându-i, trăind lângă ei, te întrebi înspăimântat de ce lovesc în prietenul care îi prețuiește așa cum sunt ei, de ce uită că le-a fost deschisă ușa și au fost primiți și așezați la loc de cinste de oamenii buni care căutau cu răbdare să descopere un licăr de frumusețe în sufletul lor? 

Chiar dacă devenim uneori victimele amărăciunii, ignoranței, micimii unor astfel de oameni, trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu că nu facem parte din categoria lor. Suntem oameni mari, dar ne facem mici atunci când greșim și nu avem tăria să o recunoaștem. 

Să nu uităm că viața este trecătoare și, când plecăm, nu ducem cu noi averile. În fața morții și în fața lui Dumnezeu, suntem toți egali. Suntem o fărâmă de nimic în acest imens Univers, dar putem deveni importanți prin faptele noastre. 

Să nu uităm să ne bucurăm de soare, să nu uităm să dăruim la fiecare pas o vorbă bună, un zâmbet cald, un strop de iubire, să nu uităm să mulțumim că suntem sănătoși și că este loc pentru toți pământenii sub soare. 

Înainte de a încheia, îi recomand prietenului meu să meargă pe drumul său în continuare, pentru că face lucruri bune și le face cu multă dragoste. 

Pentru voi, dragi prieteni, dacă aș putea, aș aduna în mâinile mele durerile, tristețea,dramele voastre și le-aș arunca într-o prăpastie. 

Să fiți binecuvântați și ocrotiți în tot ceea ce faceți! 

Cu prețuire, Dora Alina Romanescu