CONFLUENŢE ROMÂNEŞTI - CELULA VIEŢII CA ILUMINAREA DESTINULUI ÎN ROMANUL DISTANŢE DE DORA ALINA ROMANESCU

Cronică de Al.Florin ŢENE

Destinul ca iluminare a celulei vieţii în romanul “ Distanţe“ de Dora Alina Romanescu

O prozatoare de anvergură ce ne aminteşte de Hortensia Papadat Bengescu, născută în Iveşti (Galaţi ), este Dora Alina Romanescu, ce a văzut lumina zilei tot într-un sat, dar din Ardeal, pe numele ei adevărat Saveta Bachiş Georgescu.

Autoare a zece cărţi, în majoritate romane, Dora Alina Romanescu este o prozatoare ce stăpâneşte arta narativă, în care se regăseşte condensată întreaga splendoare barocă a imaginaţiei. Romanele acesteia se pot înscrie în noul curent literar proglobmodernul ce vine după postmodernismul incoerent care a promovat echilibristica unor texte ce nu exprimau mai nimic.Prozatoarea este un degustător al cuvintelor ce dau sens vieţii, un exponent a prozei secolului XXI, scormonind freamătul vieţii cotidiene, trăgând în imagini rapide chipul realităţii.

În romanul “Distanţe “,apărut iniţial în 2004 şi reeditat în 2010 la Editura Pescăruş, 2010, autoarea omagiază sub un văl transparent părinţii săi şi dascălii din comuna natală Rebra, din ţinutul năsăudean, dar conectând acest spaţiu istoric cu Mangalia, reşedinţa actuală a autoarei.

Acţiunea romanului se desfăşoară pe mai multe planuri în care personajul principal Radu Scurtu, ajuns medic la Mangalia, singurul copil al lui Ştefan şi nepotul bunicilor Anei şi Iacob Scurtu, se interferează, pe mai multe planuri, cu acţiuni paralele în care personajele se circuitează cu acţiunea “firului roşu “ al naraţiunii. Practic romanul este o cronică de familie, amintindu-mi de naraţiunea lui Petru Dumitriu.

Întâmplarea face ca de la început Radu, întorcându-se pe melegurile bunicilor într-o Dacie, în ajunul Crăciunulu, să găsească în drum o copilă tremurând de frig, când întunericul pusese stăpânire pe natura înconjurătoare, pe care a luat-o la bunici.Aceştia văzând că este înfrigurată, o îmbăiază şi o aşează în patul unde adoarme instantaneu. Din acest punct naraţiunea se dezvoltă, se amplifică, ajungând, în final, după ani buni, încărcaţi de evenimente, la aceaşi fată, pe nume Ioana, cu care Radu, ajuns medic şi director de spital, îşi uneşte destinul pentru tot restul vieţii.

Autoarea are o predilecţie pentru epicul ipotetic, care e o formă de scenariu imaginar, spre percepţia fabulos-poetică, spre radiografierea, în ton melancolic, a cotidianului.Amestecul registrelor, planurile naraţiunii au aceiaşi tonalitate, iar înfăţişarea compozită a acestora e o probă de consecvenţă. Sunetul personal este indiscutabil şi ceea ce face şi mai convingător acest roman este siguranţa tonului, fineţea observaţiei, intuiţia amănuntului semnificativ. Dora Alina Romanescu ştie să vadă esenţialul în spuma realităţii şi să-l extragă fără căutări crispate. Imaginaţia e o formă de înălţare a realului din prezent spre viitor, un efect al perspectivei narative:”Teodora s-a ciupit ca să se convingă că-i trează şi că ei i se întâmplă aşa ceva. Trecuse printr-o căsătorie cu un bărbat gelos şi violent, apoi intrase în politică şi era preocupată de munca ei, considerându-i pe bărbaţii din jur doar tovarăşi de echipă, fără să-i ajungă vreunul la suflet “.

Încă de la început frazele romanului par smulse dintr-o operă perfectă: observaţia rapidă a gestului esenţial, detaşare, impetuozitate în relatare.Maturitatea naraţiunii nu lasă să se întrevadă nici un semn al tatonării.

Schimbările unghiului de vedere sunt, de altfel, foarte frecvente, sugerând, prin aceasta, şi o atitudine superioară faţă de retorica genului. Faptele sunt relatate dintr-o perspectivă omniscientă, acărei premeditare nu poate fi pusă la îndoială.Alternanţa aceasta produce şi aerul realităţii romanului, la limita dintre relatarea concretă a faptelor şi reverie colorată.Textul se construieşte pe măsură ce se naşte, însoţindu-se de comentariu precum melcul în cochilie, romanul fiind o realitate în oglindă. De la început până la sfârştul fericit al naraţiunii, prozatoarea ţine ştacheta ridicată, fără nici un tremur al mâinii. Spiritul analitic funcţionează ca un bisturiu.Prin tehnici narative destul de rafinate, travestiri naratoriale, descrierea romantică, Dora Alina Romanescu arată un talent cu totul remarcabil în disecarea societăţii în care trăieşte, încât acuitatea observaţiei pare nu o dată un mijloc de a plonja în intimitatea misterioasă a realităţii.

Al.Florin Ţene

Autorul articolului: Al Florin Ţene

Articol publicat la data de: 07.09.2012