LACRIMI...

LACRIMI...

Când te desparți de un prieten drag, suferi, te zbuciumi, ești trist...Timpul așterne peste rană uitarea și, „viața merge mai departe,” așa cum spun oamenii care nu au nicio legătură cu povestea prin care treci. 

Când pierzi o ființă ruptă din tine, sufletul ți se sfâșie, rămâne orfan și zdrobit cât mai trăiești pe pământ, chiar dacă viața își continuă cursul. 

Suferința, întristarea, mâhnirea, chinul, amărăciunea, jalea, amarul te mistuie, te învăluie, te urmăresc oriunde te-ai duce. În afară de durere, niciun alt sentiment nu mai are loc în mintea, în trupul, în inima ta. Dacă lacrimile nu-ți mângâie clipă de clipă obrajii, din inimă îți picură ritmic, ca dintr-un perfuzor, fără încetare, picături de sânge, care-ți ard în flăcări întreaga-ți ființă. 

Oamenii nu-ți simt durerea care te arde, deși încearcă să-ți fie alături, te țin de mână, fac eforturi să te ajute să te ridici de jos...În realitate, doar tu trăiești drama trecerii în veșnicie, prea timpurie, pe neașteptate, a suflețelului rupt din tine și pe care Dumnezeu l-a luat în Împărăția Sa, fără ca cei ce am rămas să jelim cu lacrimi de foc să știm dacă am fost pedepsiți pentru păcatele noastre sau ale neamului nostru, ori doar am fost puși la încercare... 

Este Lucrarea Lui și nu o putem discuta, deși în inima noastră roiesc un noian de întrebări, ne chinuiesc o mulțime de gânduri... 

Ioana Alberta și-a ales drumul spre stele...Nu știm dacă ea a fost cea care nu a vrut să stea cu noi pe pământ sau a fost hotărârea Domnului de a o lua la El. 

Sper că Atotputernicul îi ocrotește sufletul care a sălășluit pentru puțin timp în trupul unei fetițe minunate, cu chip suav, cu ochii mari și expresivi, cu un zâmbet fermecător și o inteligență sclipitoare pentru vârsta pe care a avut-o. 

Mă rog din toată inima ca în Cer să fie fericită, să zboare, să se joace, să râdă din tot sufletul așa cum râdea înainte ca boala hidoasă să-i atace corpul plăpând și atât de fraged. 

Sper ca din Cer să-și privească părinții, să-l roage pe Dumnezeu să le dea putere să-și ducă durerea și lacrimile, să le dea putere să trăiască cu amintirea ei dragă, cu chipul ei pe care l-au iubit și adorat cu toată ființa lor. 

Desigur că lumea nu se opreste în loc din cauza dramei ce o trăim, din cauza durerii noastre... 

Ne vom duce singuri crucea și dorim să-i binecuvântăm pe toți acei oameni minunați, cu suflete nobile care ne-au fost alături din clipa în care Ioana s-a îmbolnăvit și până și-a luat zborul spre tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără de Moarte. 

În inima mea rănită a încolțit o fărâmă de speranță...a încolțit miracolul etern al reînceperii unei noi zile, al nașterii unei noi vieți...cine știe?...poate Dumnezeu ne va binecuvânta din nou într-un mod pe care noi nu ni-l putem imagina. 

Este prima oară în viața mea când magia sărbătorilor de iarnă nu va pătrunde în sufletul meu. Nu voi împodobi nici bradul...Am ornat geamul din sufragerie cu mai multe podoabe luminoase, iar în mijloc am așezat o steluță multicoloră...poate dacă Ioana va privi din cer va găsi mai ușor casa noastră...Sper ca în timpul sărbătorilor de iarnă să existe nopți magice când stelele să aibă suflet...Simt că în acele clipe numai cu inima voi putea vedea cu adevărat ceea ce este invizibil pentru ochi... 

14 decembrie 2013 

Dora Alina Romanescu