Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Membru al Societății Scriitorilor Bistrițeni
Membru al Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud

Cărți publicate:
Dealul comorii, Ed. Todor 2002, reeditată ed. ExPonto 2008
Distanțe, Ed. Cartea Românească 2004
Elmira Mahmudi - o lacrimă pentru eternitate, Ed. ExPonto 2006
Gara Centrală, Ed. ExPonto 2006
Blestem, Ed. ExPonto 2008
Fuego - Mărturii de iubire, Ed. ExPonto 2008

Au scris despre Dora Alina Romanescu:
Emilia Dabu – membru al Uniunii Scriitorilor din România
Ovidiu Dunăreanu – membru al Uniunii Scriitorilor din România
Nicoae Rotund – membru al Uniunii Scriitorilor din România
Alex Ștefănescu – membru al Uniunii Scriitorilor din România, critic literar
Ion Roșioru – membru al Uniunii Scriitorilor din România
Arthur Porumboiu – membru al Uniunii Scriitorilor din Romania
Alina Beiu Deșliu – membru al Uniunii Scriitorilor din România
Dumitru Munteanu – membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societății Scriitorilor Bistrițeni, membru al Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud
Menuț Maximilian – membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societății Scriitorilor Bistrițeni, membru al Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, ziarist, poet, prozator
Prof. dr. col. Vasile Tutula – președinte executiv la Societatea cultural științifică Virtus Romana Rediviva
Moldovan Dochia – redactor revista de cultura ”Tribuna ideilor” editată de fundația George Cosbuc
Mircea Daroși – profesor, jurnalist
Maria Șerban – jurnalist
Felicia Gherghina – critic literar
Zenovia Roșioru – profesor
Alina Ciufu – jurnalist
Olga Lucuța – jurnalist
Crina Nicoleta Podariu – jurnalist

Premii:
- Diploma de onoare a filialei „ Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România – 2005
- Diploma de excelență conferită de Primăria Municipiului Mangalia - 2005
- Diploma de onoare acordată de Clubul Artelor „Solteris” – 2008
- Diploma de excelență – Gala superlativelor – Primaria Municipiului Mangalia 2008
- Diploma de onoare pentru romanul „Blestem”- Societatea cultural științifică „Virtus romana rediviva” Cluj Napoca 2008
- Diploma de onoare – Școala D. Ionescu Calvini, jud. Buzău 2009
- Diploma de excelență – Asociația Scriitorilor Profesioniști din România, Buzău 2009

S-a scris despre Dora Alina Romanescu în:
- “România literară” București
- Revista “Agora” Constanța
- Revista de cultura și artă “Solteris” Mangalia
- Revista de cultură “Cuibul visurilor” Maieru, județul Bistrița-Năsăud
- Magazin de informare și opinie medicală “Sănătatea noastră” București
- Revista “Alcance” – Brazilia
- Revista literară “Litera nordului” Bistrița
- Revista de cultură “ Tribuna ideilor” Năsăud
- Almanah cultural științific “Virtus romana rediviva” Cluj-Napoca
- Antologie de cultură și artă “Solteris” Mangalia
- Cotidian independent “ Șansa buzoiană”
- Cotidian independent “Strada” Buzău
- Cotidian “Răsunetul” Bistrița
- Jurnalul bihorean
- “Gazeta de Oradea”
- “Telegraf” Constanța
- “Șansa” Constanța
- Al nouălea cer, Antologie a Grupării de scriitori „Litera Nordului”, Ed. George Coşbuc, 2009;
- Scriitori români la frontiera Mileniului III, Dicţionar critic, Ed. George Coşbuc, 2009
- Antologia “Solidaritate și toleranţă”, Ed. Revox 2009, realizată de PROADO
- ”Dicţionarul culturii şi civilizaţiei populare din Ţara Năsăudului” apărut sub egida Societății culturale ASTRA, Despărţământul NĂSĂUD, la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009

*****
- S-au împlinit douăzeci şi trei de ani de când suntem împreună. Am traversat şi răul şi binele, suferind la fel de mult ori fiind fericite în aceeaşi măsură, şi tu abia acum afli de existenta mea…
- Se pare că m-ai însoţit multă vreme, dar eu nu te vedeam. Poate că ochii m-au minţit şi mintea m-a înşelat, deşi nu înţeleg cum de te aud acum. Trebuie să existe o explicaţie pe care am s-o găsesc cândva.
- Ne-am cunoscut exact acum douăzeci şi trei de ani, numai că tu nu mi-ai acordat prea multă atenţie şi m-ai uitat până în ziua de azi, când deznădejdea a pus stăpânire pe tine. Fac parte din fiinţa ta, din existenţa ta, din clipa în care ai scos primul scâncet, în acea zi cu vânt, cu ploaie şi cu nori negri care întunecau pământul. Era cât pe ce să ne despărţim pentru totdeauna atunci când boala a năvălit peste tine, dar te-am ţinut cu putere, cu disperare, deşi uneori credeam că vrei să mă părăseşti. Îmi erai dragă şi nu voiam să ne despărţim aşa de repede. Înţelegeam că mă iubeşti fără să ştii, iar eu am fost întotdeauna convinsă că îţi sunt de folos.
- Şi cum se face că nu te-ai arătat până acum?
- Hei, hei, am fost mereu împreună, nedespărţite. Acum poţi spune că vârsta pe care ai împlinit-o este o vârstă la care începi să vezi şi să înţelegi mult mai mult din tot ce se întâmplă cu tine. Ţi-am urmărit primii paşi prin casă, te-am văzut emoţionată în prima zi de şcoală, te-am urmat când zburdai prin furnicarul de copii, am fost alături de tine până azi şi voi fi mereu. Faptul că tu nu mă vedeai nu înseamnă că eu nu eram cu tine permanent, chiar şi în timp ce somnul îţi închidea pleoapele.
- Bine, bine, dar de ce nu mi-ai dat niciodată un semn, poate că te-aş fi întrebat, m-aş fi sfătuit cu tine despre cum ar fi trebuit să procedez în momentul unor decizii importante pentru mine… pentru noi amândouă, dacă faci parte din viaţa mea?
- Existenta celui de-al doilea “Eu“ aparţine fiecărei persoane din ziua în care îşi face apariţia în chip de om în această lume. Faptul că îl descoperi mai devreme sau mai târziu, asta depinde numai de tine. Dacă vrei să te convingi de adevărul spuselor mele, lasă-mă să-ţi povestesc şi vei constata singură dacă am fost sau nu permanent în preajma ta, în viaţa ta.
- Te ascult cu mare atenţie, spuse Mihaela în timp ce îşi aranja aşternutul mirosind a levănţică şi flori de tei, semn că era pregătită să asculte tot ce dorea să-i spună cea de-a doua existentă a ei despre ea.
- În copilărie erai vioaie, zburdalnică, veselă, ageră la minte. Aduceai în jurul tău veselie, iar neastâmpărul bucuriei tale de a trăi se răspândea cu repeziciune asupra tuturor copiilor cu care te jucai. Păreai o fetită plăpândă dar erai gata oricând să demonstrezi că poţi câştiga orice întrecere la care participai indiferent dacă ceilalţi concurenţi erau fete sau băieţi, indiferent de tipul întrecerii. Ochii tăi negri, zâmbitori, străluceau insistent de fiecare dată când o nouă ghiduşie îţi trecea prin minte. Seara, când oboseala te trimitea la culcare, adormeai cu veselia întipărită pe chip, pe buzele roşii precum cireşele coapte, care schiţau prin somn zâmbete aprobatoare la năstruşniciile săvârşite peste zi. Îţi plăcea extraordinar de mult să alergi. Alergai, alergai,… mereu alergai… Uneori visai că eşti fiica vântului şi alergai ca să-l întreci prin spaţiile pe care ţi le doreai infinite pentru a nu te opri niciodată, nici măcar atunci când vântul îşi căuta binemeritata odihnă. Doreai să ajungi din urmă pe cineva. Cineva plecat mai demult în această cursă a căutărilor de vis şi a descoperii plaiurilor însorite, bântuite de joc, voioşie, veselie şi bucuria traiului împlinit. Purtai în tine un pic din sălbăticia naturii, erai foarte pământeană şi gata oricând să te dăruieşti oricărei acţiuni care să te înalţe până la condiţia de parte integrantă a acestei sălbăticii.
Alteori aveai convingerea că eşti fiica soarelui. Răspândeai în jur căldură, strălucire, deveneai o rază jucăuşă, plină de neastâmpăr, gata oricând să facă vreo ghiduşie numai ca să lumineze frunţile încruntate. Apoi… a venit acea zi groaznică… îţi mai aminteşti acea zi?
- Nu am uitat-o şi nu o voi uita niciodată, dar trebuie să recunosc că nu-mi place să-mi amintesc acea zi. Dacă aş putea, as şterge-o din memoria mea afectivă,… bombăni Mihaela cu voce tare şi se cutremură, înţelegând că vorbeşte de una singură. Să nu o audă careva… s-ar crede că bate câmpii ori că s-a îmbolnăvit de vreo altă boală ciudată…
- Mica mea steluţă era cât pe ce să se stingă. Alunecai, te prăbuşeai spre neantul imaterial fără ca să apuci să-ţi îndeplineşti menirea, aici, în această lume. M-am agăţat de tine, te-am prins, te-am ajutat să lupţi… nu te-am lăsat să pleci deşi de multe ori eram cuprinsă de deznădejdea nereuşitei…
- Încep să înţeleg, acum, de unde căpătam puterea de a lupta în clipele cele mai grele, când chiar medicii îşi frângeau mâinile în semn de neputinţă… şopti Mihaela aruncând o privire fugară prin cameră ca să fie sigură că nu o aude nimeni.
- Ochii tăi de copil, atât de vioi altădată, erau o mare de tristeţe, buzele arse de febră se deschideau ritmic în oftaturi sfâşietoare. Îţi strigam cu disperare că trebuie să lupţi şi să crezi în victoria ta. Oameni în halate albe roiau în jurul tău iar moartea se hlizea la ei fiind convinsă că îi aparţii pentru vecie. O uram pentru că voia să te ia, să lovească în mine, dar până la urmă am învins-o, iar victoria a fost a noastră. A urmat apoi o altă perioadă lungă de timp când amândouă ne-am zbătut în chinul încercării de a-ţi recăpăta mobilitatea. Zburdălnicia de altă dată era acum încarcerată. Până la urmă, Dumnezeu, Taica, eu şi tu, noi toţi laolaltă am învins. Iată-te, ai împlinit douăzeci şi trei de ani, eşti frumoasă, ai o profesie râvnită de mulţi oameni care nu pot să ajungă la ea, aşa că te rog să zâmbeşti… Hai, zâmbeşte!… Bună dimineaţa, iubito! Zâmbeşte primei dimineţi a noului an în care ai păşit la fel de vioaie ca în vremurile când te luai la întrecere cu vântul.
- Păi, dacă tu care faci parte din mine mă îndemni, înseamnă că deja am zâmbetul pe buze. Ar trebui să mă admir zâmbind în oglindă, dar sunt prea obosită ca să mă mai dau jos din pat…
- Cât sunt de fericită! Ai zâmbit ca pe vremea când erai mica mea rază de soare. Cine ştie, poate că ai să înveţi încet, încet, să râzi mai des aşa cum râd cei douăzeci şi trei de trandafiri adunaţi în glastra din fereastră în cinstea ta. Trandafiri frumoşi ca anii tăi, proaspeţi şi curaţi la fel ca tine. Să ne bucurăm pentru aniversarea noastră. Eu, prietena ta nedespărţită, îţi stau permanent alături să te îndemn să mă strângi permanent la piept, să mă trăieşti din plin pentru că eu sunt VIATA. Luptă-te să mă trăieşti din plin pentru că mă meriţi, pentru că te merit. Vreau ca legătura noastră să fie durabilă pe parcursul a zeci şi zeci de ani de aici înainte, ca veselia din copilărie să te însoţească la fiecare pas, iar fericirea,… Hei! Ai adormit?… Somn uşor… fericire!

*
* *
Deschise ochii şi se privi din nou în oglindă. Văzându-şi chipul atât de batjocorit de bătaia pe care o primise, în minte îi încolţiră un milion de “de ce -uri“ ale căror răspunsuri nu indicau ca soluţie bătaia primită de la bărbatul care îi declarase sus şi tare că o iubeşte şi că ea este unica lui raţiune de a fi. Ce se va întâmpla acum cu viaţa ei şi a copiilor? De ce o lovise cu atâta brutalitate? Cu ce anume greşise? Şi chiar dacă ar fi greşit, nu bătaia şi scandalul erau soluţia… Casa o întreţinea într-o curăţenie desăvârşită pentru că aşa învăţase de mică de la mama Maria, copiii erau mereu curaţi şi îmbrăcaţi după revistele pe care mai reuşea şi ea să pună mâna deşi erau prohibite, frigiderul era plin în permanentă cu cele necesare unei familii de condiţia familiei lor.
Cu ce am greşit? De ce? De ce? …
Florin sosise acasă beat, cu hainele în dezordine şi cu pantofii plini de noroi. Călca cu bună ştiinţă încolo şi încoace, fără rost, pe covorul de la intrare, împroscându-l cu noroi de parcă ar fi căutat înadins gâlceavă. Ea nu i-a spus nimic, dar îi privea cu insistenţă picioarele care îi batjocoreau munca. Văzând că ea nu reacţionează decât cu o privire lungă şi dureroasă, Florin a fost cuprins de o criză de isterie vecină cu nebunia. Atunci a început să urle din toate puterile:
- Căţea ungurească, javră, jigodie. Te crezi deşteaptă şi gospodină, dar eşti o ordinară, asta eşti... Mama cui te-a făcut de javră…
Mihaela stătea înţepenită locului şi nu putea înţelege cum un bărbat cu mintea destupată, absolvent al unei şcoli de ofiţeri care, prin definiţia preocupărilor sale profesionale ar fi trebuit să aibă cunoştinţe temeinice de istorie, putea să o numească “căţea ungurească“. Ea era româncă din neamul neamului. Şi la urma-urmei, dacă ar fi fost unguroaică, de ce ar fi trebuit să fie şi căţea? Există oameni buni şi răi în toate naţiile pământului. Nu se simţea jignită de confuzia lui făcută cu bună ştiinţă, ci de faptul că o numise căţea.
Ce dorea să spună numind-o astfel? Dar, în clipa în care l-a auzit cu câtă ură i-a spus… Mama cui te-a făcut de javră..., Mihaela nu a mai putut îndura jignirea pe care nu-şi imaginase că va fi nevoită să o suporte vreodată din partea omului care îi jurase cândva iubire veşnică. L-a privit cu calm şi nu s-a putut stăpâni să nu-l întrebe:
- Dar pe tine cine te-a făcut? Ce este sau cine este fiinţa care te-a făcut pe tine?
- Îndrăzneşti să o pomeneşti pe mama, căţea ungurească, javră ordinară, izbucni bărbatul, făcând spume la gură.
Într-un acces de furie care îi schimonosea faţa de om turmentat, transformându-i-o într-o formă hidoasă, de nerecunoscut, Florin, bărbatul cu prestanţă de militar, galant şi manierat până mai ieri, s-a năpustit asupra Mihaelei, lovind-o cu pumnii şi picioarele pe unde se nimerea. A călcat-o în picioare în timp ce copiii priveau această scenă, înmărmuriţi de frică. Văzând că tatăl lor nu are de gând să înceteze cei doi băieţi au început să ţipe ca din gură de şarpe. Paul Valentin a sărit la el:
- Tată, tu eşti un criminal? Vrei s-o omori pe mama noastră?
Ţipetele copiilor şi întrebările celui mai mare l-au mai domolit. S-a oprit din punerea în aplicare a planului său de justiţiar, a privit în jur, unde peste tot era sânge amestecat cu noroi, i-a mai tras un picior care a făcut-o pe Mihaela să icnească de durere, apoi a ridicat-o şi a împins-o pe uşă, afară din casă, în ţipetele disperate ale copiilor…

*****
Irina ajunsese pe peronul gării, iar mulţimea prin care trecea îi dădea o stare de nesiguranţă, de teamă. Trebuia să se descurce, mai avea un semestru şi va fi absolventă de liceu, iar dacă va avea noroc, va intra şi la facultate. Îşi dorea să fie doctoriţă…
În timp ce gândurile îi alergau prin cap ca pe un teren de sport, a ajuns în faţa panoului cu mersul trenurilor şi privirea i s a oprit fără să vadă ce scrie pe el.
„Ce i cu tine, fetiţo, îşi auzi vocea lăuntrică certând o. De ce eşti aşa de emoţionată? Ei, pleci şi tu în vacanţă singură, ce i aşa de mare scofală? Alte fete de seama ta pleacă în ţări străine, pe când tu pleci în alt judeţ…Hai că eşti o fricoasă…”
„Da, sunt o fricoasă, doar nu sunt ca celelalte fete…”
„Cum nu eşti ca celelalte fete?”
„Nu sunt…Ele au familie, au părinţi, au casă, eu nu am nimic. Eu sunt orfană.”
„Hai, hai, eşti orfană…dar o ai pe sora mamei care te a chemat acum la ea să ţi petreci vacanţa de primăvară.”
O voce gâjâită răsună din difuzorul gării: “Trenul personal 320 pleacă peste 5 minute în direcţia Apahida, Dej, Beclean, Năsăud. Călătorii sunt rugaţi să se urce în vagoane”. Irina fu străbătută de un fior rece pe şina spinării. Se îndreptă cu paşi repezi spre peron şi, fără să privească în dreapta sau în stânga, se urcă în trenul garat la linia întâia. Se ţinea de mânerul genţii de parcă s ar fi ţinut de poala mamei. Chiar se ţinea, pentru că nu i simţea greutatea, avea în ea doar câteva lucruşoare, dar era punctul ei de susţinere în clipa aceasta când era copleşită de emoţie. Iar i a venit în minte poala mamei. Mama, măicuţa ei bună pe care a iubit o aşa de mult, dar atât de puţin a stat cu ea…Ce frumoasă a fost mama ei şi cât era de bună…O alinta în fel şi chip, dar cel mai mult îi plăcea când îi spunea “Buburuza”. Cântau amândouă:
“Buburuză ruză
Încotro i zbura
Acolo te i mărita.”
- Eu nu mă mărit, mamă, ca buburuza, şi nu zbor departe, stau cu tine…
Mama râdea şi o legăna în braţe, murmurând încet: “ Buburuza mea, draga mea buburuză, tu te vei mărita şi vei zbura…şi eu voi rămâne singură.”
„Ai greşit mamă, tu m ai lăsat singură şi ai plecat pe un drum fără întoarcere şi după tine s a dus şi tata, iar eu am rămas a nimănui.” Trenul s a pus în mişcare. Irina stătea pe culoar cu geanta strânsă la piept şi cu gândurile hoinărindu i. Privirea o avea aţintită pe geam, iar priveliştea îi accentua şi mai mult starea de tristeţe din suflet. Pe lângă ea treceau necontenit oameni, dar ea nu le vedea feţele. Gândul ei alerga o dată cu trenul, numai că acesta mergea înainte, iar gândul ei în urmă, ca să se bucure de clipele fericite petrecute alături de mamă şi tată. În fiecare seară vorbea cu ei înainte de culcare. Le povestea ce o făcut, ce note a luat, de ce e tristă şi de ce e fericită. Uneori îi visa, dar nu erau lângă ea, ci tot mai departe şi mama ei avea mereu, în vis, cu lacrimi în ochi.
„De ce, mami? Sigur, din cauza mea. Îţi pare rău că am ajuns la Casa de Copii, că fetiţa ta creşte la orfelinat, că nu eşti lângă mine…Dar mie, cât de rău îmi pare…Înţeleapta noastră profesoară de limba română ne spune că toate lucrurile le aşează bunul Dumnezeu. Ştii că am dreptate, mami… E frumoasă profesoara mea de literatură, are voce caldă, e bună, deşteaptă. Scrie versuri. De n ar fi fost ea, nu ştiu cum aş fi supravieţuit.
Doamne, ce dor îmi este să cânt din nou cântecul nostru preferat:
Buburuză ruză
Încotro i zbura
Acolo te i mărita”.
Gândurile fetei fură întrerupte de o mână care i scutură uşor umărul:
- Biletul la control, vă rog…
Irina a scos biletul şi i l a întins “naşului”, cum îl numesc cei care călătoresc fără bilete. Acesta l a compostat, dar când să l înapoieze, l a privit cu atenţie şi a făcut ochii mari, spunând:
- Unde te duci tu, fătucă?
- La Năsăud…
- Atunci ce cauţi în acceleratul de Oradea?
Întrebarea a lovit o atât de puternic, încât în primul moment gestul ei a fost să se arunce spre uşă, să tragă de ea pentru a sări din tren. Controlorul a prins o de umăr şi cu un gest ferm, i a spus:
- Ce faci, fătucă, vrei să te omori? Cum îţi închipui că poţi să cobori acum, când acceleratul este în mers?
- M am urcat într un alt tren, am greşit trenul, repetă fata printre lacrimi…
- Ai urcat greşit, dar asta nu înseamnă să te arunci din tren…
- Ce am să fac, Doamne, vreau să cobor…
- Ai să cobori la prima staţie, vino şi stai aici, în compartiment, că nu vreau să am necazuri din cauza ta…
Bărbatul a deschis primul compartiment şi s a adresat celor dinăuntru.
- Fătuca asta a greşit trenul, şi n loc să stea blândă, a vrut să sară din el…o să stea cu dumneavoastră până ce o cobor eu la prima staţie.
Irina plângea de i se scuturau hainele pe ea…
- Draga de ea, spuse doamna din faţa ei, nu mai plânge, ai greşit trenul, nu i o tragedie, cobori la prima staţie şi te înapoiezi cu trenul care vine spre Cluj…te întorci acasă…În ce direcţie trebuie să mergi?
- La Năsăud.
- De acolo eşti?
- Nu, locuiesc în Cluj.
- Eşti clujeancă, uite, şi noi suntem toţi clujeni, nu mai fi speriată, eu şi soţul meu putem să i sunăm pe părinţii tăi şi să le spunem să te aştepte în gară.
Femeia care îi vorbea Irinei avea în jur de 50 de ani, era foarte frumoasă, îmbrăcată îngrijit. Soţul avea aceeaşi vârstă, era înalt, atletic, cu părul grizonat, cu aer de intelectual, cu privirea luminoasă şi caldă.
- Eşti elevă?
- Da, în ultimul an de liceu.
- Mai ai fraţi?
- Nu, răspunse slab fata.
- Ca să nu şi facă griji părinţii tăi, imediat ce ajungem acasă, la ţară, o să i sunăm şi îi vom anunţa ce ţi s a întâmplat.
La auzul acestor cuvinte spuse de doamna din faţa ei, Irina a început din nou să plângă.
- Ei, dar ce i cu tine, în loc să te linişteşti, mai tare te agiţi.
- Ţi e frică că te vor certa că ai greşit trenul?
- Nu, spuse Irina printre suspine, nu are cine mă certa, că nu am părinţi, stau la orfelinat şi trebuia să ajung la Năsăud, la o mătuşă…
Mirarea celor doi a fost atât de puternică, la auzul acestor cuvinte spuse de fată, încât au îmbrăţişat o şi au încercat amândoi să o liniştească.
- Cum te cheamă?
- Irina.
- Ce nume frumos ai, la fel de frumos ca tine…Vreau să te linişteşti şi să consideri că ţi ai început vacanţa cu peripeţii de care mai târziu îţi vei reaminti cu drag. Uite ce ţi propun eu, şi sunt sigură că soţul meu este de acord întru totul cu mine.
Spunând acestea, femeia frumoasă îşi privi cu dragoste bărbatul, care i răspunse cu aceeaşi privire caldă şi încărcată de blândeţe.
- Noi avem o căsuţă la ţară unde mergem să ne odihnim câteva zile. N ai vrea să vii să stai cu noi? Pe mătuşa ta o vom anunţa că eşti cu noi, ca să nu şi facă griji. Ce zici, batem palma?
- Mătuşa este sora mamei. Mă aşteaptă la ea…Majoritatea fetelor au plecat la rude sau la diferite familii pe timp de vacanţă, şi de aceea îmi doream să plec şi eu.
- Draga de ea…cu atât mai bine. O s o sunăm şi o să i spunem că eşti cu familia Mureşan, soţul meu e decan la Facultatea de Medicină, iar eu sunt profesoară la Facultatea de Chimie.
Pe faţa Irinei se citea mirare amestecată cu respect. Spuse încet: ”Nu vreau să vă deranjez…”
- Nu ne deranjezi, spuseră deodată cei doi soţi, dimpotrivă, ne face plăcere. Şi acum, că facem parte din aceeaşi echipă, hai să ne pregătim, pentru că la prima staţie coborâm şi ne aşteaptă neamurile.
Spaima din sufletul Irinei începu încetul cu încetul să dispară, iar zâmbetul tineresc şi nevinovat să i lumineze faţa. Când au ieşit toţi trei pe culoar, aveau aerul unei familii preocupate să ajungă la destinaţie.
- Ce faci, fătucă? se auzi o voce din spatele lor.
Domnul Mureşan s a întors cu faţa spre “naş” şi i a spus: “Avem noi grija ei, este pe mâini bune, fiţi fără grijă.”
- Apoi, eu mi am făcut griji pentru că a vrut să sară din tren, care mergea cu toată viteza, că în rest o văd că e destul de zdravănă, şi o fătucă frumoasă ca ea nu moare de foame în ziua de azi.
- Aşa i, spuse acru doamna Sorina şi o prinse pe Irina de mână, şoptindu i cu năduf:
- E slab de înger şi de minte, nu trebuie să l ascultăm!
Irina a petrecut împreună cu familia Mureşan cea mai frumoasă vacanţă, de când stătea la Casa de Copii şi nu o mai avea pe mama ei s o alinte:
“Buburuză ruză
Încotro i zbura
Acolo te-ai mărita.”
*****
Adela privea în gol şi şi simţea fiinţa rănită. Golul din privire îl simţea nu numai în suflet, ci şi în viaţa pe care o trăise până atunci. Nu vroia să şi mai accepte soarta, deşi se apropia de 40 de ani, şi trecuseră aproape 18 ani de căsnicie. Furia şi mânia îi cuprindeau din ce în ce mai mult sufletul. Ştia că Dumnezeu ne cere să iertăm greşelile greşiţilor noştri. Dacă privim în jurul nostru vedem multă ură, ceea ce îl face pe Dumnezeu să se întristeze. Îşi impusese să nu urască, să ierte, să ierte... Dar cu ce preţ? Această întrebare pusese stăpânire pe mintea ei, la început cu teamă, apoi cu resentimente. Privirea îi alunecă spre oglinda din perete şi şi privi chipul obosit, trist. Închise ochii şi simţi lacrimile prelingându se pe obraji, pe gât, pe haine. S a ridicat încet şi, apropiindu se de oglindă, un mare val de furie a cuprins o. Şi a înfipt mâinile în păr, scuturându şi capul cu putere. Un fior i a străbătut toată fiinţa, dar durerea pe care o simţise trăgându se singură de păr nu se compara cu pumnii pe care îi încasa de la cel cu care şi ducea viaţa. Un hohot de râs amar amestecat cu un geamăt de durere i a scuturat umerii. Cine şi ar fi închipuit că în toţi anii de căsnicie, la marile sărbători, bărbatul se îmbăta şi o lua la bătaie…Şi ce bătaie! În primii ani de căsnicie fusese îndrăgostită de bărbatul cu care se căsătorise. Palmele şi pumnii le suporta mai uşor. Lacrimile i se uscau pe obrajii vineţi şi în ochii umflaţi. Avea în suflet atât de multă iubire şi inocenţă încât spera ca bărbatul ei să le observe şi să l facă să se schimbe. Acum era convinsă că se căsătorise cu un demon. Bruta de lângă ea fusese perfidă şi cu mai multe feţe. Când o lovea, faţa i se schimonosea, privirea arăta ca a unui dezechilibrat, răcnetele semănau cu cele ale unui porc înjunghiat. Arunca în ea cu ce îi ieşea în cale, striga, apoi se năpustea şi şi descărca furia demonică. Uneori o trăgea spre fereastră, jurându i că o va arunca în gol… În clipele acelea, Adela simţea cum sufletul i se desprinde de corp şi zboară departe, ca să nu mai suporte atâta durere.
Când deschise ochii, din oglindă o privea o femeie plină de hotărâre. Nu mai dorea să lupte cu bărbatul brută care îi spunea că este femeia vieţii lui, că o iubeşte, că e fiinţa lângă care vrea să îmbătrânească.
“Ce va spune lumea?” Dar imediat, un alt gând îi continuă dialogul interior: “Care lume?” Cine a scos o vreodată din mâinile brutei? Cine i a alinat rănile? Cine i a mângâiat sufletul rănit din care picurau stropi de suferinţă?
Cu paşi hotărâţi şi a adunat câteva lucruri într o geantă, şi a luat băieţii şi a ieşit din casa care se transformase pentru ea în infern. Atunci i au venit în minte cuvintele părintelui Galeriu… „ţi se pare, suflet trufaş, că este nedemn de tine să părăseşti lupta cu diavolul şi să te refugiezi în Dumnezeu? Dar acest refugiu este tocmai biruinţa: este ieşirea din infern, ieşirea cu ajutorul lui Dumnezeu şi revenirea în braţele Lui părinteşti”. Cu gândul la aceste îndemnuri, Adela mergea fără să privească înapoi, fără să i pese de viaţa pe care o lăsa în urmă. Îşi dorea să se elibereze de ura care i se cuibărise în suflet. Îşi dorea să aibă din nou puterea de a iubi oamenii, de a observa toamna plină de rod, anotimpul ei preferat, de a râde la soare, de a se bucura de parfumul florilor, de valurile ce alinau ţărmul mării, de ţipătul pescăruşului care înfrunta zarea, de firul ierbii, de picăturile de ploaie, de vântul care îi mângâia faţa. Şi a întins braţele spre cer şi i a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de copiii ei şi de ea, să o ocrotească acum, când a avut puterea să o ia de la capăt să caute, după lungii ani de suferinţă şi de umilinţă, un nou început, în care sufletul ei să se elibereze din cenuşa resemnării. Ştia că Satana este răul pogorât printre oameni, sub forma bestialităţii animalice care nu merită decât o renunţare definitivă, chiar şi tardivă… Singurul ei regret era că nu i a venit acest gând salvator de la prima palmă, primul pumn, prima sudalmă. Radu îi spusese de atâtea ori că oamenii cu suflet de fiară nu merită să fie nici iubiţi, nici înţeleşi, doar părăsiţi, pur şi simplu…

****
- Ai fost iubită…
- Ştiu, dar şi eu am iubit…
- Bine zici, ai iubit… Acum ţi-e bine… Nici nu aşteptam un răspuns…
- Mi-e greu să privesc de sus…
- Pentru că nu am ajuns încă unde trebuie!
- Cum e acolo?
- Ai să vezi tu singură. Drumul este fără întoarcere şi fără sfârşit.De ce ţi-ai dorit să vezi Oceanul?
- În toate gândurile mele mi-am spus că dacă voi ajunge la ocean, voi învinge boala, voi trăi… dar n-a fost să fie…
- Eşti tristă?
- N-ai spus tu că aici nu există nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit?
- Aşa este.
- …..
- De ce taci?
- Priveşte-i! Au pornit toţi în coloană spre locul unde îţi vor depune trupul.
- Nu mai vreau să văd nimic.
- Ba da. Priveşte!
Maşinile străbăteau drumul în coloană, în acelaşi ritm, păstrând distanţa regulamentară una de alta. Soarele strălucea, dând zilei o aură blândă şi caldă. Deodată un nor, ivit din senin a acoperit soarele, iar din cer au început să se rostogolească pe maşinile din convoi fulgi mari, pufoşi care în câteva minute le-au acoperit cu un strat subţire.
Ninge. Ninge în plină zi de primăvară, însorită şi caldă! Ninge din senin!
Convoiul s-a oprit. Toţi ocupanţii maşinilor au alergat spre maşina mortuară cu chipurile împietrite, înspăimântate, sau cu lacrimi curgându-le pe obraji. În tăcere, atraşi de forţe nevăzute, de comenzi nerostite şi neauzite au făcut un cerc in jurul maşinii, unde se odihnea Elmira, au rostit în cor o rugăciune, apoi şi-au aplecat frunţile în semn de reculegere pentru puritatea acestui suflet ales de Dumnezeu de a porni pe drumul eternităţii. Fulgii de zăpadă, care au căzut neîncetat în tot acest timp, s-au oprit încetul cu încetul, iar când părinţii Elmirei, sora ei Selma, Nermin-alergătoarea de cursă lungă, femeia care a mobilizat întreaga America pentru a-i veni în ajutor Elmirei, doctorul Yanik, prietenii care au înconjurat-o cu atenţie şi dragoste dezinteresată, când toţi aceştia au deschis ochii şi s-au lăsat de mâini, soarele a ieşit din norul care l-a acoperit şi a trimis fulgii mari peste prietenii fetei.
- E un miracol! strigau toţi pe rând, privind în sus.
- Este incredibil…
- Dumnezeu ne-a trimis un semn.
- Plânge şi cerul cu fulgi de zăpadă după acest suflet pur.
……
- Ce ai făcut?
- Mi-am scuturat aripa şi le-am trimis câţiva fulgi de zăpadă.
- I-ai speriat…
- Nicidecum. Ai vrut să-ţi iei rămas bun de la ei într-un mod mai special. Toţi au înţeles acest lucru. Au fost ultimele tale lacrimi de fecioară înainte de a ajunge la destinaţie.
- Le vor fi de folos lacrimile mele reci?
- Unora da, altora nu…
- Explică-mi!
- Cei ce vor face fapte bune, vor fi puri ca zăpada şi vor veni pe acelaşi drum, în acelaşi loc cu tine, iar ceilalţi vor merge pe drumul ales de ei…
- Mai vreau să-mi explici!
- Nu-ţi mai explic nimic. Pornim la drum iar la destinaţie vei primi răspunsuri la toate întrebările tăinuite şi neştiute de omenirea de pe pământ. Hai, nu mă privi îmbufnată! Da’ vorbăreaţă şi curioasă eşti soro!… şi ce mă mir… sunt uimit că ai rămas neschimbată: veselă, curioasă, zburdalnică pe pământ şi tot aşa… şi în cer. Pornim! Ne aşteaptă drumul spre eternitate!

***

Ana a rămas singură în apartamentul care avea aspectul unui grajd. Ferestrele erau acoperite cu scândură, nu pătrundea aerul dar nici lumina. La mizeria cruntă se adăuga căldura care o sufoca. Timpul trecea îngrozitor de greu, nu ştia dacă e zi sau noapte. Plângea şi se ruga, ori se ruga şi plângea. „Poate au uitat-o în acest loc mizer şi va muri de foame şi sete”. Ana nu auzea nici un zgomot, nici o voce, nici o mişcare. Apa i se terminase, suferea de sete şi în apartament nu era nici o sursă de apă în afară de cea de la WC. Îşi pierduse orice speranţă. „A uitat de mine, sau poate or fi fost descoperiţi şi nu au spus poliţiei că sunt sechestrată în apartamentul acesta infect”. De la starea de teamă, încet, încet ajunse să nu-i mai pese de ce se va întâmpla cu ea. Simţea că viaţa ei se va sfârşi aici. Şi totuşi n-a fost aşa...
Ana era atât de slăbită încât agoniza. Nu realiza dacă visează ori chiar i se dă să mănânce şi să bea. Ba da, bea apă pe săturate. Cine-i individul care o priveşte cu atâta insistenţă? Nu, nu-l cunoaşte, nu l-a văzut niciodată. Bărbatul se apropie şi începe să o pipăie. Ana sare speriată în picioare. Individul se năpusteşte asupra ei, dar ea se apără ca o leoaică. Îl zgârie, ceea ce-l enervează foarte tare şi începe să o lovească cu palmele, cu pumnii, cu picioarele, ca scos din minţi. Fata ripostează în continuare, dar nu pentru mult timp, pentru că se prăbuşeşte la pământ, în timp ce masculul îşi vărsă furia fizică şi verbală asupra ei:
- Curvă nenorocită, după ce am dat o grămadă de bani pe tine, crezi că am să te ţin de bibelou? Crezi că ai fost adusă aici să faci parada modei? Mama care te-o făcut de paraşută, ai să te regulezi până ce scot banii, ce i-am dat pe tine, cu profit... Când ai acceptat să vii aici...
- N-am acceptat! strigă Ana furioasă, am fost răpită şi poţi să mă omori în clipa asta, că eu tot nu accept să mă prostituez.
- Cine te întreabă pe tine ce vrei, zdreanţă ce eşti. Am să-ţi fac un program special şi după câteva zile mă vei implora să te las la produs.
- Mai bine moartă, strigă Ana.
Individul s-a ţinut de cuvânt. A plecat, dar s-a întors după un timp şi s-a năpustit din nou asupra Anei. A tocato în bătaie din cap până-n picioare, lăsând-o într-o baltă de sânge. Când a revenit din nou era însoţit de un câine pe care îl asmuţea pe ea, acesta muşcând-o de spate şi de pulpele picioarelor. Ana a leşinat, iar călăul a tras-o şi a băgat-o cu capul în vasul veceului şi a tras apa sufocând-o. Sufletul Anei nu mai rezista atâtor chinuri şi se pregăti să-i părăsească corpul şi să pornească spre locul unde nu există durere, nici tortură, nici suspin...
- Anăăă... Anăăă, nu te lăsa, nu-ţi lăsa copilul orfan.
- Mamă, cum ai ajuns aici? De fapt eu am venit la tine, că tu eşti moartă... înseamnă că şi eu am murit.
- Nu fata mea, nu ai murit, hai, ridică-ţi capul, te ajută mama, tuşeşte să-ţi sară apa din gât şi din nas, ca să poţi respira, hai Ana, nu te lasa doborâtă, că mama-i cu tine...
- Dar, tu nu mai iubit...
- Aşa-i, draga de tine, dar nu am să-mi găsesc odihna până ce nu te salvez...
- Ce vorbeşti mamă? Cum să mă mai salvezi din mâinile acestor călăi? Sunt deja moartă.
- Nuuuuuuuu... tu nu eşti moartă, Ană.
Ana s-a simţit scuturată atât de tare, încât i-a sărit pe nas şi pe gură apa care-i luase respiraţia. Câinele s-a târât scheunând până la uşă spre mirarea bărbatului care făcuse ochii cât cepele când văzu trupul Anei ridicat în picioare de o forţă nevăzută şi scuturat cu putere. „Cred că asta îl are pe dracu îşi spuse traficantul, trebuie să mă debarasez de ea, dar nu fără să-mi recuperez banii. Mama lui de şmenar, mă minte că-i neîncepută, că-i deşteaptă că va produce ca o mină de aur şi, când colo, e o nenorocită cu principii şi pe deasupra şi posedată de diavol. Îmi bag eu pula în gura ta pui de curvă”. Bărbatul şi-a luat câinele şi a plecat furios trântind uşa cu putere.
- Ană, trebuie să rezişti pentru copilaşul tău care nu te are decât pe tine. Hai, trezeşte-te, nu te da bătută, tu ai forţa ţărăncii puternice, a răbrencei care înfruntă greutăţile şi iese învingătoare din orice încercare la care o supune viaţa ori destinul.
- Dar tu mamă, nu ai luptat...
- Eu am fost o proastă. Mi-am bătut joc de viaţa mea, de a ta şi de a bietului Vasile. El a fost cel mai bun om, pe care l-am cunoscut cât am trăit...
- Ne-ai blestemat...
- Aşa e draga mamei...
- Nu mi-ai zis cât ai fost vie niciodată aşa...
- Cum?
- Draga mamei.
- Aşa e, nu mai pot da timpul înapoi, dar nici nu pot să-mi găsesc odihna până ce nu alung toate blestemele ce le-am aruncat asupra ta, eu mama ta. O mamă adevărată nu poate să-şi blesteme copilul ce la purtat în pântecele său. Am fost copleşită de ură şi nu m-am uitat în sufletul tău care era plin de dragoste pentru mine. Eu aveam limba otrăvită şi vărsam din gură flăcări iar tu îmi dăruiai iubire... Draga mamei, iubirea ta a oprit blestemele şi-a fost atât de puternică, de sinceră, încât m-a urmat dincolo de viaţă. Îţi sunt datoare, fata mea, nu te pot lăsa să te adânceşti în prăpastia în care ai căzut. Am ştiut că nenorociţii, care te-au răpit, ţi-au pus gând rău, de aceea ţi-am tot ieşit în cale şi am strigat să ai grijă să nu asculţi de oamenii răi...



***

- Sunt din România. Am fost răpită şi vândută pentru a fi pusă să mă prostituez. Pentru că n-am acceptat aproape m-au omorât. Am un băieţel de patru ani, dacă eu mor rămâne orfan, nu mai are pe nimeni. Am o prietenă bună... sunaţi-o pe ea... vorbeşte engleza, spuneţi-i că o implor să aibă grijă de copilul meu. Ea ştie unde este. Pe mine nu mă puteţi ajuta deoarece dacă eu vorbesc ceva o împuşcă pe Liuba care are şi ea un copil foarte mic, pe care-l creşte mama ei şi trăiesc din banii trimişi de ea de la clienţii săi mai generoşi. Nu mă pot salva făcând rău altcuiva. Nu ştiu ce mă aşteaptă, eu nu mă prostituez, iar dacă mă vor omorî, voi muri împăcată că băieţelul meu a rămas pe mâini bune.
Ana i-a întins doctorului un şerveţel pe care scrisese de cum îşi revenise, adresa Virginiei şi numărul de telefon.
- Vă implor doctore, salvaţi-mi copilul. Pe mine mă cheamă Ana. Fără să mai zică un cuvânt femeia a ieşit pe culoar şi s-a dus în rezervă. Liuba dormea liniştită. ”Ce-o vrea Dumnezeu”, îşi spuse Ana şi închise ochii sperând să-şi liniştească tremurul din tot corpul. Lacrimile îşi făceau loc printre genele lipite şi cădeau pe pernă ca nişte picături de ploaie.


***

În aceeaşi noapte, Ana a fost luată şi urcată într-un microbuz cu alte trei fete, patru băieţi şi duşi în Macedonia. Când maşina a ajuns în Skopje, Ana şi cele trei fete au fost duse într-un apartament unde erau patruzeci de fete.
Timp de o săptămână au tot venit indivizi care au negociat şi au cumpărat o parte din fete. După o săptămână Ana a fost dusă la Struga într-o vilă din cartierul albanezilor, unde prostituţia se făcea la vedere, dar autorităţile aveau orbul găinilor.
În vila în care a fost adusă Ana, erau nici mai mult nici mai puţin de două sute de fete. Majoritatea erau rusoaice, românce, moldovence. Tuturor li se luaseră paşapoartele, iar dacă cumva le trecea prin minte ideea de a fugi erau prinse de poliţişti şi revândute din nou de aceştia. Situaţia se repeta şi în Macedonia ca şi în Serbia, orice nesupunere era pedepsită prin bătaie şi înfometare. În fiecare zi erau vândute fete şi plecau fără să li se mai ştie urma. La câteva zile Ana a fost vândută şi dusă în Albania, nu ştia în ce oraş. Aici a ajuns la un patron care avea vreo douăzeci de fete pe care le exploata seară de seară în funcţie de clienţii care le solicitau. Patronul acestui bordel ilegal era însurat, avea nevastă şi şapte copii. De fetele cumpărate răspundea o moldoveancă care era amanta patronului.
Amândoi trăgeau la măsea şi în clipele acelea erau fiare. Moldoveanca le punea pe fete să-i danseze dezbrăcate, în timp ce le pipăia formele, iar dacă vreuna se retrăgea, o muşca cu sălbăticie de unde apuca. Chiar în seara în care a ajuns Ana, a avut parte de o scenă care a îngrozit-o. Moldoveanca a reclamat că una din fete că nu i s-a supus ordinelor date de ea. Beat şi furios precum o fiară, patronul i-a dat ordin s-o aducă în faţa lui.
Când a fost adusă ”rebela”, aceasta era o copilă foarte tânără care avea privirea unui pui de căprioară încolţit de câinii vânătorului. Dintr-un dos de mână, bruta a trântit-o la pământ, s-a suit cu picioarele pe ea, călcând-o cu furie, apoi a prins-o de picioare şi fără nici un strop de omenie în el, a lovit-o de pereţi, care s-au înroşit de sângele copilei. Ana a văzut cu ochii ei cum i-au sărit creierii din capul fetei. După ce a obosit, a aruncat-o ca pe un gunoi şi a ordonat să fie îngropată în spatele casei.
Anei i s-a făcut rău şi a leşinat. A fost închisă într-o cameră şi patru zile nu i s-a dat să bea apă sau să mănânce nimic. Organismul ei, din nou s-a răzvrătit. I-au ieşit bube în toată gura şi în jurul acesteia care-i dădeau un aspect neplăcut şi clienţii care erau trimişi la ea o refuzau, în timp ce îşi arătau nemulţumirea şi scârba prin grimase care mai de care mai caraghioase. Patronul avea un nepot care venea şi-i aducea Anei câte ceva de mâncare. Disperată Ana l-a rugat s-o ajute să fugă. Bărbatul a spus-o patronului şi acesta a bătut-o, strigându-i ca un porc înjunghiat:
- Curvă nenorocită, am dat bani mulţi pe tine şi tu nu ai produs nimic, îţi dau să mănânci degeaba, te omor ca pe o muscă, băga-mi-aş pula în gura ta şi-a mătii care te-a fătat.
Loviturile furibunde ale acestei bestii i-au spart arcada de la un ochi şi i-au umflat şi învineţit tot corpul.
- Trebuie să scap de leproasa asta, futu-i Cristoşii ei de lepădătură, scuipă plin de venin patronul.
- Împuşc-o, spuse rânjind moldoveanca.
- E uşor de zis, dar cine-mi dă banii ce i-am dat pe ea. Fir-ar a dracului de zdreanţă penală ce este ea, fute-m-aş în tot neamul ei de ţigani jegoşi.
- În seara asta vine Agron, dă-i-o lui, încercă să-l mai calmeze femeia.
- Ştii că zici bine, îi spun că ”instruita” e o mină de aur, acum e bolnavă, după ce se face bine îmi va mulţumi pentru un asemenea trofeu.
- Vezi că eu te scot din impas întotdeauna?
- Şi eu din toate curvele, nu pe tine te-am ales?
Trecuse o săptămână şi bărbatul aşteptat nu a venit. În acest timp poliţia a făcut razie în zonă. Patronul a fost anunţat de unul din oamenii din poliţie care lucra pentru el. Fetelor li s-a ordonat să fugă în pădure pentru ca nenorocitul să fie găsit ”curat”, bun familist, tată a şapte copii, om cu o ţinută morală în comunitate. Cât timp au stat în pădure nepotul patronului i-a spus Anei că o ajută să fugă. L-a urmat, cu teamă dar şi cu speranţa că poate acesta este şansa ei. A urcat-o într-o maşină, a mers un timp apoi a transferat-o în maşina unui alt bărbat. Nepotul i-a făcut un bine unchiului. A furat-o pe Ana şi a vândut-o altui traficant care a dus-o din nou în Struga. Din discuţia dintre traficanţi, Ana a aflat că va fi dusă la o vilă unde erau douăzeci şi cinci de fete. Aici a fost predată unui patron, iar fetele ce lucrau la el erau alese pe sprânceană pentru că aici veneau doar guvernanţii, oameni politici, judecători, poliţai, oameni cu greutate, oameni publici care doreau să se distreze fără să-şi păteze numele ori poziţia socială din societate.