FRAGMENT "DEALUL COMORII" - 2002

*****
- S-au împlinit douăzeci şi trei de ani de când suntem împreună. Am traversat şi răul şi binele, suferind la fel de mult ori fiind fericite în aceeaşi măsură, şi tu abia acum afli de existenta mea…
- Se pare că m-ai însoţit multă vreme, dar eu nu te vedeam. Poate că ochii m-au minţit şi mintea m-a înşelat, deşi nu înţeleg cum de te aud acum. Trebuie să existe o explicaţie pe care am s-o găsesc cândva.
- Ne-am cunoscut exact acum douăzeci şi trei de ani, numai că tu nu mi-ai acordat prea multă atenţie şi m-ai uitat până în ziua de azi, când deznădejdea a pus stăpânire pe tine. Fac parte din fiinţa ta, din existenţa ta, din clipa în care ai scos primul scâncet, în acea zi cu vânt, cu ploaie şi cu nori negri care întunecau pământul. Era cât pe ce să ne despărţim pentru totdeauna atunci când boala a năvălit peste tine, dar te-am ţinut cu putere, cu disperare, deşi uneori credeam că vrei să mă părăseşti. Îmi erai dragă şi nu voiam să ne despărţim aşa de repede. Înţelegeam că mă iubeşti fără să ştii, iar eu am fost întotdeauna convinsă că îţi sunt de folos.
- Şi cum se face că nu te-ai arătat până acum?
- Hei, hei, am fost mereu împreună, nedespărţite. Acum poţi spune că vârsta pe care ai împlinit-o este o vârstă la care începi să vezi şi să înţelegi mult mai mult din tot ce se întâmplă cu tine. Ţi-am urmărit primii paşi prin casă, te-am văzut emoţionată în prima zi de şcoală, te-am urmat când zburdai prin furnicarul de copii, am fost alături de tine până azi şi voi fi mereu. Faptul că tu nu mă vedeai nu înseamnă că eu nu eram cu tine permanent, chiar şi în timp ce somnul îţi închidea pleoapele.
- Bine, bine, dar de ce nu mi-ai dat niciodată un semn, poate că te-aş fi întrebat, m-aş fi sfătuit cu tine despre cum ar fi trebuit să procedez în momentul unor decizii importante pentru mine… pentru noi amândouă, dacă faci parte din viaţa mea?
- Existenta celui de-al doilea “Eu“ aparţine fiecărei persoane din ziua în care îşi face apariţia în chip de om în această lume. Faptul că îl descoperi mai devreme sau mai târziu, asta depinde numai de tine. Dacă vrei să te convingi de adevărul spuselor mele, lasă-mă să-ţi povestesc şi vei constata singură dacă am fost sau nu permanent în preajma ta, în viaţa ta.
- Te ascult cu mare atenţie, spuse Mihaela în timp ce îşi aranja aşternutul mirosind a levănţică şi flori de tei, semn că era pregătită să asculte tot ce dorea să-i spună cea de-a doua existentă a ei despre ea.
- În copilărie erai vioaie, zburdalnică, veselă, ageră la minte. Aduceai în jurul tău veselie, iar neastâmpărul bucuriei tale de a trăi se răspândea cu repeziciune asupra tuturor copiilor cu care te jucai. Păreai o fetită plăpândă dar erai gata oricând să demonstrezi că poţi câştiga orice întrecere la care participai indiferent dacă ceilalţi concurenţi erau fete sau băieţi, indiferent de tipul întrecerii. Ochii tăi negri, zâmbitori, străluceau insistent de fiecare dată când o nouă ghiduşie îţi trecea prin minte. Seara, când oboseala te trimitea la culcare, adormeai cu veselia întipărită pe chip, pe buzele roşii precum cireşele coapte, care schiţau prin somn zâmbete aprobatoare la năstruşniciile săvârşite peste zi. Îţi plăcea extraordinar de mult să alergi. Alergai, alergai,… mereu alergai… Uneori visai că eşti fiica vântului şi alergai ca să-l întreci prin spaţiile pe care ţi le doreai infinite pentru a nu te opri niciodată, nici măcar atunci când vântul îşi căuta binemeritata odihnă. Doreai să ajungi din urmă pe cineva. Cineva plecat mai demult în această cursă a căutărilor de vis şi a descoperii plaiurilor însorite, bântuite de joc, voioşie, veselie şi bucuria traiului împlinit. Purtai în tine un pic din sălbăticia naturii, erai foarte pământeană şi gata oricând să te dăruieşti oricărei acţiuni care să te înalţe până la condiţia de parte integrantă a acestei sălbăticii.
Alteori aveai convingerea că eşti fiica soarelui. Răspândeai în jur căldură, strălucire, deveneai o rază jucăuşă, plină de neastâmpăr, gata oricând să facă vreo ghiduşie numai ca să lumineze frunţile încruntate. Apoi… a venit acea zi groaznică… îţi mai aminteşti acea zi?
- Nu am uitat-o şi nu o voi uita niciodată, dar trebuie să recunosc că nu-mi place să-mi amintesc acea zi. Dacă aş putea, as şterge-o din memoria mea afectivă,… bombăni Mihaela cu voce tare şi se cutremură, înţelegând că vorbeşte de una singură. Să nu o audă careva… s-ar crede că bate câmpii ori că s-a îmbolnăvit de vreo altă boală ciudată…
- Mica mea steluţă era cât pe ce să se stingă. Alunecai, te prăbuşeai spre neantul imaterial fără ca să apuci să-ţi îndeplineşti menirea, aici, în această lume. M-am agăţat de tine, te-am prins, te-am ajutat să lupţi… nu te-am lăsat să pleci deşi de multe ori eram cuprinsă de deznădejdea nereuşitei…
- Încep să înţeleg, acum, de unde căpătam puterea de a lupta în clipele cele mai grele, când chiar medicii îşi frângeau mâinile în semn de neputinţă… şopti Mihaela aruncând o privire fugară prin cameră ca să fie sigură că nu o aude nimeni.
- Ochii tăi de copil, atât de vioi altădată, erau o mare de tristeţe, buzele arse de febră se deschideau ritmic în oftaturi sfâşietoare. Îţi strigam cu disperare că trebuie să lupţi şi să crezi în victoria ta. Oameni în halate albe roiau în jurul tău iar moartea se hlizea la ei fiind convinsă că îi aparţii pentru vecie. O uram pentru că voia să te ia, să lovească în mine, dar până la urmă am învins-o, iar victoria a fost a noastră. A urmat apoi o altă perioadă lungă de timp când amândouă ne-am zbătut în chinul încercării de a-ţi recăpăta mobilitatea. Zburdălnicia de altă dată era acum încarcerată. Până la urmă, Dumnezeu, Taica, eu şi tu, noi toţi laolaltă am învins. Iată-te, ai împlinit douăzeci şi trei de ani, eşti frumoasă, ai o profesie râvnită de mulţi oameni care nu pot să ajungă la ea, aşa că te rog să zâmbeşti… Hai, zâmbeşte!… Bună dimineaţa, iubito! Zâmbeşte primei dimineţi a noului an în care ai păşit la fel de vioaie ca în vremurile când te luai la întrecere cu vântul.
- Păi, dacă tu care faci parte din mine mă îndemni, înseamnă că deja am zâmbetul pe buze. Ar trebui să mă admir zâmbind în oglindă, dar sunt prea obosită ca să mă mai dau jos din pat…
- Cât sunt de fericită! Ai zâmbit ca pe vremea când erai mica mea rază de soare. Cine ştie, poate că ai să înveţi încet, încet, să râzi mai des aşa cum râd cei douăzeci şi trei de trandafiri adunaţi în glastra din fereastră în cinstea ta. Trandafiri frumoşi ca anii tăi, proaspeţi şi curaţi la fel ca tine. Să ne bucurăm pentru aniversarea noastră. Eu, prietena ta nedespărţită, îţi stau permanent alături să te îndemn să mă strângi permanent la piept, să mă trăieşti din plin pentru că eu sunt VIATA. Luptă-te să mă trăieşti din plin pentru că mă meriţi, pentru că te merit. Vreau ca legătura noastră să fie durabilă pe parcursul a zeci şi zeci de ani de aici înainte, ca veselia din copilărie să te însoţească la fiecare pas, iar fericirea,… Hei! Ai adormit?… Somn uşor… fericire!

*
* *
Deschise ochii şi se privi din nou în oglindă. Văzându-şi chipul atât de batjocorit de bătaia pe care o primise, în minte îi încolţiră un milion de “de ce -uri“ ale căror răspunsuri nu indicau ca soluţie bătaia primită de la bărbatul care îi declarase sus şi tare că o iubeşte şi că ea este unica lui raţiune de a fi. Ce se va întâmpla acum cu viaţa ei şi a copiilor? De ce o lovise cu atâta brutalitate? Cu ce anume greşise? Şi chiar dacă ar fi greşit, nu bătaia şi scandalul erau soluţia… Casa o întreţinea într-o curăţenie desăvârşită pentru că aşa învăţase de mică de la mama Maria, copiii erau mereu curaţi şi îmbrăcaţi după revistele pe care mai reuşea şi ea să pună mâna deşi erau prohibite, frigiderul era plin în permanentă cu cele necesare unei familii de condiţia familiei lor.
Cu ce am greşit? De ce? De ce? …
Florin sosise acasă beat, cu hainele în dezordine şi cu pantofii plini de noroi. Călca cu bună ştiinţă încolo şi încoace, fără rost, pe covorul de la intrare, împroscându-l cu noroi de parcă ar fi căutat înadins gâlceavă. Ea nu i-a spus nimic, dar îi privea cu insistenţă picioarele care îi batjocoreau munca. Văzând că ea nu reacţionează decât cu o privire lungă şi dureroasă, Florin a fost cuprins de o criză de isterie vecină cu nebunia. Atunci a început să urle din toate puterile:
- Căţea ungurească, javră, jigodie. Te crezi deşteaptă şi gospodină, dar eşti o ordinară, asta eşti... Mama cui te-a făcut de javră…
Mihaela stătea înţepenită locului şi nu putea înţelege cum un bărbat cu mintea destupată, absolvent al unei şcoli de ofiţeri care, prin definiţia preocupărilor sale profesionale ar fi trebuit să aibă cunoştinţe temeinice de istorie, putea să o numească “căţea ungurească“. Ea era româncă din neamul neamului. Şi la urma-urmei, dacă ar fi fost unguroaică, de ce ar fi trebuit să fie şi căţea? Există oameni buni şi răi în toate naţiile pământului. Nu se simţea jignită de confuzia lui făcută cu bună ştiinţă, ci de faptul că o numise căţea.
Ce dorea să spună numind-o astfel? Dar, în clipa în care l-a auzit cu câtă ură i-a spus… Mama cui te-a făcut de javră..., Mihaela nu a mai putut îndura jignirea pe care nu-şi imaginase că va fi nevoită să o suporte vreodată din partea omului care îi jurase cândva iubire veşnică. L-a privit cu calm şi nu s-a putut stăpâni să nu-l întrebe:
- Dar pe tine cine te-a făcut? Ce este sau cine este fiinţa care te-a făcut pe tine?
- Îndrăzneşti să o pomeneşti pe mama, căţea ungurească, javră ordinară, izbucni bărbatul, făcând spume la gură.
Într-un acces de furie care îi schimonosea faţa de om turmentat, transformându-i-o într-o formă hidoasă, de nerecunoscut, Florin, bărbatul cu prestanţă de militar, galant şi manierat până mai ieri, s-a năpustit asupra Mihaelei, lovind-o cu pumnii şi picioarele pe unde se nimerea. A călcat-o în picioare în timp ce copiii priveau această scenă, înmărmuriţi de frică. Văzând că tatăl lor nu are de gând să înceteze cei doi băieţi au început să ţipe ca din gură de şarpe. Paul Valentin a sărit la el:
- Tată, tu eşti un criminal? Vrei s-o omori pe mama noastră?
Ţipetele copiilor şi întrebările celui mai mare l-au mai domolit. S-a oprit din punerea în aplicare a planului său de justiţiar, a privit în jur, unde peste tot era sânge amestecat cu noroi, i-a mai tras un picior care a făcut-o pe Mihaela să icnească de durere, apoi a ridicat-o şi a împins-o pe uşă, afară din casă, în ţipetele disperate ale copiilor…